absurdistan sub tricolor

aprilie 27, 2013

Legionarii și evreii – cine pe cine?

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 6:48 pm

 

„Prima convenție de colaborare între comuniști și regimul ANTONESCU s-a încheiat pe 11 ianuarie 1941, prin mijlocirea Servicului Secret de Informații – SSI, reprezentat de comisarul POPOVICI și de CONSTANTIN DAVID, care reprezenta Partidul Comunist din România (PCdR). Prin această convenție, Partidul Comunist se angaja să participe la evenimentele din 21-24 ianuarie 1941 prin acțiuni anarhice în cartierele evreiești, alături de polițiști, derbedei și hoți. Comuniștii și-au respectat angajamentele, aducând astfel, o importantă contribuție la consolidarea regimului Antonescu, cu această ocazie. Participarea comuniștilor la devastarea cartierelor evreiești din 20-23 ianuarie 1941 este, însă, și astăzi un „tabu” pentru istoria PCR. Și nu înțelegem de ce.”

 

(Vladimir Alexe, în „România liberă” din 3 septembrie 2003)

 

 

 

 

„Partidul Comunist a trimis la Moscova un raport despre modul cum s-a desfășurat evenimentele în legătură cu rebeliunea (din ianuarie 1941, n.n.) și devastările magazinelor, arătând că aceasta poate fi considerată ca o primă încercare de revoluție din România(s.n.) cu sprijinul partidului, întrucât majoritatea Corpului Muncitoresc Legionar sunt aderenți de stânga.”

(Din volumul de documente publicat de Arhiva Națională sub titlul Partidul Comunist din România în anii celui de al Doilea Război Mondial din 1939-1944, București 2003)

 

 

 

 

Cât au fost de anti-semiţi legionarii?

                                                                                                   

Desigur, dezvăluirea făcută de dl. Vladimir Alexe, ca şi documentul publicat de Arhiva Naţională, sunt abia la începutul carierei lor, o carieră pe care nu ne e greu să ne-o imaginăm. Personal resimt cu satisfacţie confirmarea pe care acest documente o aduc celor aflate de mine în urmă cu aproape patru decenii, de la Petre Ţuţea şi Simion Ghinea. Abia îi cunoscusem, pe Ţuţea îl ştiam din vedere şi mi-era tare antipatic, mai ales din pricina câtorva indivizi dubioşi pe care Ţuţea îi avea deseori în preajmă. Cel puţin până la acea dată, când am făcut cunoştinţă. Aşa că l-am luat tare pe „domn profesor”:

– Aţi fost legionar?

– Sunt legionar! A venit răspunsul de peste masă, răsunător, de s-a auzit în tot holul cel mare de la Athenée Pallace. Răspuns din care înţelegeam că individul îşi asumă în totalitate isprăvile legionarilor. Aşa că am continuat, aproape impertinent:

– Şi cu evreii ce aţi avut de aţi omorît 120 de oameni nevinovaţi?!

– Legionarii nu au ucis niciun evreu!, s-a pronunţat Ţuţea cu voce şi mai înaltă.

Şi de aici a început o lungă discuţie în trei, reluată mereu şi mereu adăugită, cu argumente noi, parte din ele descoperite de mine, spre satisfacţia celor doi camarazi. Trăiesc acum sentimentul că ajung azi la capătul acelor discuţii, punându-le punct, căci probele adunate sunt arhi-suficiente pentru a conchide cu exact aceleaşi cuvinte cu care s-a deschis dezbaterea noastră: „Legionarii nu au ucis niciun evreu!”

Faptul că „evenimentele” din ianuarie 1941 au fost opera colaborării dintre evrei, evreii comunişti, şi Serviciul de Informaţii Secrete al lui Eugen Cristescu, şi totul sub înaltă oblăduire deopotrivă moscovită și berlineză, are o greutate atât de mare încât pe cei mai mulţi îi va obliga să-şi revizuiască total percepţia asupra fenomenului legionar. Motive temeinice ar fi avut ei şi până acum, dar le-au ignorat, fiecare cu cine ştie ce pretext. Deloc onorabil! Cazul, bunăoară, al celor care s-au pronunţat vreodată public asupra legionarilor, pentru a-i blama şi „înfiera” – acesta este cuvîntul cel mai folosit în publicistica antilegionară, şi care au avut în mână cartea doctorului FLOR STREJNICU, intitulată „Legionarii şi evreii”,publicată pe la mijlocul anilor ‘90. Pentru orice cititor, cu atât mai mult pentru orice cercetător „mai mult sau mai puţin onest”, pentru orice cititor profesionist, aşadar, această carte demonstrează limpede două lucruri: 1) Legionarii nu au fost antisemiţi; 2) Legionarii nu sunt vinovaţi de uciderea de evrei, inclusiv a celor 120 de evrei din ianuarie 1941.

Teze extrem de surprinzătoare, pe care nimeni (sau aproape nimeni) nu le-a comentat, aşa cum nici cartea însăşi nu a stârnit reacţia firească a publiciştilor români! Îi includ printre publiciştii români şi pe colegii evrei, în frunte cu Zigu Ornea sau Andrei Cornea, cei doi fiind deja vestiţi pentru antilegionarismul lor, aş zice funciar, ca s-o parafrazez pe Lya Benjamin. L-am şi întrebat pe Zigu Ornea dacă a citit cartea vrednicului de laudă doctor FLOR  STREJNICU –  o citise. Şi am întrebat mai departe de ce nu-i face cărţii o recenzie nimicitoare, demonstrând, cu argumentele sale, ale evreilor, absurditatea celor două teze mai sus enunţate. De ce nici măcar nu pomeneşte de existenţa acestei cărţi?! …Mi-a dat un răspuns bâiguit şi paralel, adică pe alături cu întrebarea… A scăldat-o, ca şi-n alte ocazii!

Forţând lucrurile, când mi s-a ivit ocazia, am încercat şi cu Andrei Cornea o discuţie despre legionari, cât au fost ei de antisemiţi. Şi am constatat că feciorul fostului meu decan nu cunoştea deloc subiectul… Ceea ce nu-l împiedicase să clameze în public oroarea sa înverşunată faţă de Căpitan şi camarazii acestuia. Nu ştia, bunăoară, că legionarii, când au ajuns la Putere în septembrie 1940, printre primele măsuri luate a fost aceea de a desfiinţa câteva dintre legile antisemite concepute şi promulgate de Carol al II-lea. Vă vine a crede, onorabili cititori?…

Insist, pentru că prea sunt mulţi cei care îi înjură pe legionari fără să cunoască ceea ce le este foarte uşor să afle, bunăoară faptul că legile antisemite care au funcţionat în perioada 1939-1944 sunt (şi) opera lui Carol al II-lea, deci şi a Lupeascăi, vestita evreică. Subliniez această informaţie care lipseşte din mintea a 99% dintre istoricii şi formatorii de opinie din România: primele legi antisemite au apărut în timpul dictaturii carliste, iar legionarii, când au venit la putere, au abrogat o parte din această legislaţie antisemită.

De ce oare publiciştii evrei, din România şi de aiurea, se feresc să recunoască acest adevăr, veritabil paradox pentru necunoscători? Şi mai ales de ce se feresc să pună în circulaţie această informaţie? La ce le foloseşte această perpetuă calomniere a legionarilor?

…Andrei Cornea – probabil cel mai înverşunat detractor al legionarilor, nu cunoştea nici detaliul că pe la sfîrşitul anilor ‘30, când s-a ţinut la Nürnberg un congres internaţional antisemit, legionarii, invitaţi de organizatori, au refuzat „onoarea” de a se considera antisemiţi. A.C. Cuza şi ai săi s-au recunoscut antisemiţi şi au participat cu entuziasm! …Şi mai pot fi amintite şi alte situaţii în beneficiul aceleiaşi teze: legionarii nu au fost antisemiţi!

Aşa se face că atunci când Lya Benjamin s-a pomenit scriind în „Dilema” despre „antisemitismul funciar şi doctrinar al legionarilor” m-am bucurat că am prins-o din nou cu ocaua mică şi am somat-o, public, să publice în „Dilema” textul legionar, doctrinar, prin care se vădeşte acest vestit antisemitism legionar! Nici până azi tovarăşa Lya nu a produs vreo dovadă despre amintitul şi mult-pomenitul antisemitism legionar funciar! Adică nu a reuşit să identifice textele legionare care să instige împotriva evreilor, să-i defăimeze sau altceva să-i!

Am căutat aceste dovezi (măcar una!) şi în cărţile scrise de Zigu Ornea – evreul cel mai informat asupra subiectului, şi n-am găsit! Repet, cărţile şi textele lui Zigu Ornea prin care acesta combate legionarismul şi „încercările de cosmetizare” a Mişcării legionare, deşi îi acuză pe legionari la tot pasul de antisemitism, nu conţin nici un text, un sfert de pagină măcar, o frază, pe care s-o citeze ca expresie a acestui antisemitism legionar. Drept care, când l-am întâlnit pe Zigu Ornea, în scara blocului, la lift, l-am chestionat: unde în cărţile domniei-sale pot găsi dovada antisemitismului legionar? Mi-a răspuns cam aşa: „Aşa ceva – adică anti-semitismul legionarilor, nu mai trebuie demonstrat! Nu sunt de ajuns cei 120 de evrei ucişi de legionari în timpul pogromului?!”

…Uite că nu sunt de ajuns! Mai întâi pentru că pogromul nu prea a fost pogrom, ci diversiune bine organizată de evrei, de evreii comunişti, în ticăloasă colaborare cu Eugen Cristescu, şeful serviciilor secrete, diversiune la care singurii legionari participanţi, nu puţini şi toţi cu cămaşă verde pe ei, erau la fel de legionari ca însuşi mai sus pomenitul Cornea, tatăl sau fiul! Tot un drac…

Adică la „rebeliune” poliţia a arestat o sumedenie de persoane turbulente îmbrăcate cu cămaşa verde, care s-au dovedit mai apoi, în timpul anchetei, că spărseseră ei geamuri la prăvăliile evreieşti sau chiar spărseseră şi câteva capete mai „perciunate”, dar legionarii aceia s-au dovedit că nu erau …legionari, ci lumpen proletari deghizaţi în legionari, majoritatea țigani, din specia canaliei din uliţi.

*

După discuţia cu Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, în care aceştia şi-au prezentat argumentele, pentru mine atât de neaşteptate, potrivit cărora în ianuarie 1941, dar şi altminteri, legionarii nu au omorît nici un evreu, am început să fiu mai atent cu studiile, comentariile şi informaţiile privitoare la rebeliunea legionară, la relaţiile dintre legionari şi evrei. Cu acest interes am citit şi romanele lui DRAGOŞ  PROTOPOPESCU, un scriitor pe care nu ne putem permite să-l facem uitat la nesârşit. Este primul şi cel mai autentic post-modernist din literatura noastră. Poate fi omologat şi pa plan european, în beneficiul protocronismului…

Ei, bine, în romanul Fortul 13 este descris primul val de arestări, operate după asasinarea lui I.G. Duca, arestări de tineri intelectuali adunaţi cu arcanul de prin biblioteci şi redacţii. Printre tinerii „huligani” se numără şi un personaj cu totul neaşteptat: legionarul evreu, foarte mulţumit de compa­nia camarazilor legionari în lagărele carliste. Ba, mai mult, părinţii săi, în mahalaua evreiască din Văcăreşti, sunt foarte mândri că flăcăul lor împărtăşeşte aceeaşi soartă cu „băieţii”. Se pare că „băieţii”, cum li se spunea legionar­ilor, erau priviţi cu multă simpatie şi de domnişoarele evreice, astfel că sunt consemnate şi câteva cupluri alcătuite dintr-un legionar şi o evreică. În cartea Legionarii noştri am semnalat cazul cunoscu­tului scriitor Mihail Şora, care, ca legionar începător (sic!), a con­siderat că unui legionar nu-i este îngăduit să îndrăgească o evreică, ba să se mai şi căsătorească cu ea, ceea ce l-a dus la un impas sufletesc din care n-a avut ieşire până n-a intervenit Căpitanul şi l-a luminat, explicându-i că între a fi legionar şi a te însura cu o evre­ică şi a avea copii cu ea nu este o incompatibilitate, o „nepotrivire de caracter” ireconciliabilă. Şi la intervenţia Căpitanului, a lui Corneliu Zelea Codreanu, Mihail Şora, legionarul Mihail Şora, s-a căsătorit cu aleasa inimii sale. Întâmplător, o evreică. Ulterior, Mihail Şora şi-a reconsiderat orientarea politică, dar asta este altă poveste.

Se citează şi cazul unor căpetenii legionare pe care împre­jurarea că erau căsătoriţi cu evreice nu i-a împiedicat să urce în ierarhia legionară… Ba unii chiar şi pe Căpitan îl bănuiesc de ascendenţă evreiască. Am studiat oareşicât problema şi, din păcate, nu se confirmă. De ce zic „din păcate”? Pentru că dacă ar fi aşa, dacă într-adevăr unul dintre părinţii sau bunicii Căpitanului ar fi fost evreu, atunci critica sa adusă rolului nefast jucat de „masoneria iudeo-bolşevică” s-ar înţelege mai bine că nu-i vizează pe toţi evreii, aşa cum detractorii săi încearcă să fixeze poziţia Căpitanului, ca duşman ireconciliabil al evreilor, adică al tuturor evreilor. Nimic mai fals: adversitatea legionară, ca şi-n cazul lui Eminescu, nu s-a îndreptat spre evrei, în general, ca neam sau rasă, ci a vizat anumite categorii de evrei: mai întîi (1)evreii afacerilor veroase, în mod special evreii din oligarhia financiară, care se îndeletniceau cu coruperea politicienilor români şi, mai ales, a însuşi regelui Carol al II-lea, întreţinând astfel deza­strul provocat în România de un politicianism deşănţat, impropriu numit democraţie. Cealaltă categorie o alcătuiau (2) evreii comu­nişti, agenţi ai bolşevismului, ai Moscovei, duşmani neîmpăcaţi ai României Mari. Alături de comuniști, în perfectă complementaritate, au acționat și acționează evreii sioniști, aparent adversari!…

Citez în acest sens din articolul Unde sunt huliganii?, publicat de Alexandru Frâncu în 1952 în revista legionară „Însemnări”: „În Mişcarea Legionară antisemitismul nu a fost o esenţă doctrinară, ci un accident circumstanţial. Legionarii nu au fost antisemiţi pentru că i-ar fi considerat pe evrei ca pe o rasă inferioară (ca Hitler), nici pentru că ar fi vrut să pedepsească în contemporani crima de deicid, perpetuată de strămoşii din Iudeea, ci pentru că, într-o fază extrem de delicată a evoluţiei noastre ca naţiune, ne-am lovit de o masă alogenă, recent venită, neasimilată (asimilabilă? Poate, nu ştim), opacă la aspiraţiile neamului, sistematic şi cu exces de zel partizană a cotropitorului străin, şi producătoare cu abundenţă de indivizi obtuzi, dar insolenţi,(s.n. I.C.) printre care cu predilecţie se recrutau anumiţi gazetari, aşa de responsabili în provocarea, întreţinerea şi exacerbarea sentimentului antisemit, de care tot ei erau primii şi cei mai gălăgioşi a se plânge.” E interesant ce scrie acelaşi autor, după a proape 60 de ani, adică deunăzi, la 94 de ani, într-o corespondenţă cu subsemnatul: „Arăţi de ce nu poţi să fii antisemit. Aşijderea eu am întâlnit un evreu extraordinar care literalmente mi-a salvat viaţa. Mai mult, mi-a facilitat (indirect) cariera universitară. Mi-a deschis direct drumul către Buenos Aires. Un evreu care, la Paris, se întâlnea cu mine şi cu Cioran şi ne cânta „Sfântă tinereţe legionară” şi ştia Cărticica şefului de cuib pe dinafară. Un evreu care s-a sinucis pentru o chestioune de onoare: îl chiema Lică Krakauer sau Cracanera. Şi cele trei evreice care, în epoci diverse, mi-au descoperit tot tezaurul de amor şi dedicaţie de care femeile sunt în stare. Şi comoara de literatură beletristică, evrei ce mi-au încântat adolescenţa: Stefan Zweig, Iakob Wassermann, Franz Kafka, Lion Feutwangler şi alţii. Totuşi mă irită şi azi profuziunea de nume evreieşti în filmele americane.”

 

 

 „Legionarii nu au ucis niciun evreu!”

 

Acuzaţiile de crimă, de crime înfiorătoare, aduse legionarilor, sfârşesc prin a se răsfrânge asupra tuturor românilor şi, într-un fel, asupra fiinţei umane, în general. Ca om şi ca român, aflând motivele pentru care unii dintre noi contestă crimele din ianuarie 1941, puse de toată lumea pe seama legionarilor, inclusiv masacrul dezmăţat și deșucheat de la Abator, mă simt dator să caut, să aflu şi să răspândesc adevărul despre legionari, care este o parte din adevărul despre români! Despre fiinţa umană! Mai ales dacă acest adevăr contrazice ceea ce „toată lumea ştie” şi se întoarce în favoarea legionarilor, a ideii de demnitate umană! Evreii, fiind şi ei oameni (nu au încotro şi trebuie să accepte!), în mod logic tre­buie să se bucure şi ei, să se bucure la fel ca şi românii, dacă se va afla cineva să le dovedească călegionarii nu au omorît nici un evreu! Să afli că un capitol important din Istoria infamiei umane trebuie şters, acesta este un motiv de satisfacţie pentru toată lumea, şi în mod deosebit pentru urmaşii victimelor presupuse. Şi, într-adevăr, am întâlnit evrei care au primit cu interes şi cu plăcere, chiar cu speranţă, speranţa că se va confirma această ipoteză, această informaţie, această veste, bună vestire! Reacţionând astfel în modul cel mai firesc. Rămâne de înţeles, de explicat şi apoi de respins reacţia bizară, nefirească, a acelor evrei, cu totul alţii, dar şi a unor români, care nu se bucură, ba chiar se supără cumplit şi te fac ţinta celor mai ciudate şi dure acuzaţii dacă susţii sau chiar demonstrezi că legionarii nu au ucis nici un evreu! Nu le convine nicicum! De ce?

Dând acestei întrebări un răspuns provizoriu, deci incomplet, am avea în vedere două motive. Mai întâi firea omenească, a unora, care se despart cu greu de idei şi încredinţări la care au ţinut şi ţin mai departe, fiindu-le greu să accepte că s-au înşelat, că s-au lăsat păcăliţi, prostiţi. Ei iau ca pe o jignire personală solicitarea cuiva de a-şi schimba aprecierea asupra unor persoane sau evenimente pe care le-au blamat sau elogiat până acum. Mai ales dacă au făcut-o în public, cu beneficii de prestigiu, profesionale sau de altă natură.

Alt motiv îi priveşte pe cei interesaţi să-i compromită pe legionari şi să-i facă uitaţi, eliminaţi din existenţa fizică, dar şi din manualele de istorie şi de politologie. Un astfel de interes a existat îndeosebi la vremea respectivă, când legionarii au oferit publicului un model de comportament în contradicţie deplină cu felul de a se manifesta în viaţa politică al altora, al celorlalţi, evrei şi ne-evrei deopotrivă. Cine nu cunoaşte eforturile sincere ale legionarilor de a se comporta ireproşabil sub aspect moral şi juridic, nu va putea să înţeleagă animozitatea stârnită de legionari în toată lumea politică, românească şi internaţională, o lume atât de coruptă, de criminală în esența ei!

Politicienii noştri de azi sunt fericiţi să repete sloganul că între politică şi etică nu este de conceput o legătură de compatibilitate, cu această vorbă netrebnică acoperindu-şi neruşinarea şi hoţiile, minciunile, demagogia. La fel gândeau şi politicienii de odinioară. Or legionarii tocmai asta şi-au propus, să dovedescă că atât politica, cât şi comerţul (vestitul comerţ legionar!), se pot face în demnitate şi onestitate, fără niciun rabat la legile lui Dumnezeu! Succesul pe care l-a avut un asemenea program idealist, donquijotesc, s-a datorat talentului organizator şi pedagogic al Căpitanului. Dar şi altor factori. Important este că pe acest program Mişcarea legionară a ajuns în zece ani la un milion de membri, iar în urma alegerilor din toamna lui 1937 trebuia să intre la guvernare. Tot în 1937, cu ocazia funeraliilor „lui Moţa şi Marin”, aceşti un milion de legionari au făcut o demonstraţie de forţă, de coeziune sufletească şi de disciplină care a băgat în răcori oligarhia politică, făcându-i să priceapă că pe lume a apărut o formulă nouă de gândire politică, a apărut un adversar radical diferit de întreaga clasă politică, un adversar capabil să spulbere instituţiile ridicate pe minciună şi înşelăciune, în primul rând acele instituţii care mimau democraţia şi legalitatea. Carol al II-lea şi acoliţii săi din ţară şi din străinătate au primit astfel un avertisment de o gravitate maximă. Înşişi Hitler şi Musolini, în ateismul lor stupid şi năuc, au înţeles că nu pot fi pe lungă durată în aceeaşi barcă cu legionarii. Astfel că împotriva legionarilor s-a urzit un complot la care şi-au dat mâna toate forţele Răului, din România şi din Europa. Deopotrivă Aliaţii şi forţele Axei au descoperit cât de incomodă va fi Mişcarea legionară, atât ca adversar, cât şi ca aliat. Complotul împotriva legionarilor a fost expresia unui consens european. Consensul clasei politice internaţionale, direct vizată de anti-politicianismul legionar. A existat și o componentă evreiască a acestui complot, deloc neglijabilă. A fost cumva și cea mai importantă?…

Aşa s-a ajuns la situaţia ca asasinarea Căpitanului, din ordinul regelui Carol al II-lea, să se producă numai după ce acesta, cu prilejul unui turneu prin marile capitale ale Occidentului, a primit acceptul sau ordinul (!) marilor lideri ai planetei. Ultimul cu care s-a consultat a fost Adolf Hitler… La câteva minute după ce a încheiat discuţia cu cancelarul nazist, Carol al II-lea a trimis în ţară ordinul de asasinare a „Căpitanului” Corneliu Zelea Codreanu. La fel, în asasinarea lui Nicolae Iorga, înscenată astfel încât să cadă pe seama legionarilor, şi-au dat concursul agenţi ai Moscovei şi ai Marii Britanii, infiltraţi în Mişcare. Iar ultimul act, „rebeliunea legionară”, i-a coalizat împotriva legionarilor pe liderii evrei din România, pe agenţii britanici şi sovietici, debarcarea legionarilor de la guvernare survenind în urma acordului şi sprijinului dat de acelaşi Adolf Hitler… Aceştia au rămas toţi mai departe asociaţi în opera mediatică, propagandistică, de calomniere permanentă a Mişcării Legionare. Eliminarea şi distrugerea legionarilor fiind unul dintre puţinele puncte de interes comun ale celor mai sus pomeniţi.

*

Demonstraţia (sau ipoteza) că legionarii, în ianuarie 1941 sau altcândva, nu au ucis nici un evreu, nu încheie discuţia, subiectul. Subiectul nu se rezumă la legionari. Dezvăluirea faptului că evreii comunişti au colaborat cu Serviciile Secrete conduse de Eugen Cristescu pentru a crea diversiunea numită „pogromul legionar antisemit” sau „rebeliunea legionară” din ianuarie 1941, ne obligă să aprofundăm şi prestaţia „victimelor”, încercând să pricepem resorturile acestui comportament evreiesc, aiuritor de imoral. Legionarii, care niciodată nu au ezitat să-şi asume în modul cel mai deschis şi mai „cavaleresc” asasinatele politice înfăptuite (vezi cazul Duca, Stelescu sau Călinescu, precum şi Jilava), au susţinut mereu că nu au nici un amestec în ceea ce s-a întîmplat la Abator (dacă se va fi întâmplat ceva) şi în celelalte „locaţii” unde au fost înregistraţi evrei ucişi în ianuarie 1941, ucişi zice-se fără altă vină decât aceea că erau evrei! Dar acei evrei, implicaţi în cele ce s-au petrecut atunci, nu mai sunt acum deloc nişte „evrei nevinovaţi”, nişte victime inocente, ci a venit momentul să le măsurăm cu toată atenţia vinovăţia, ca un revers logic al medaliei: dacă legionarii nu au ucis pe nimeni în ianuarie 1941, cine răspunde pentru imensa suferinţă, pe toate planurile, cu care legionarii au plătit diversiunea iudeo-românească a lui Eugen Cristescu & Constantin David şi nemernicii lor acoliţi?! Orice disculpare a legionarilor privind „pogromul” din Bucureşti are această consecinţă logică: inculparea automată a celor ce au înscenat „pogromul”. Căci pentru acel pogrom inventat de „evrei”, sute şi mii de legionari au plătit cu viaţa sau cu tinereţea petrecută prin temniţe. Cine achită această notă de plată infinit mai încărcată decât tot ce au suferit evreii din partea românilor de-a lungul întregii lor convieţuiri cu românii?

*

E greu să dovedeşti că nu ai făcut o crimă. Nu-ţi poţi dovedi nevinovăţia decât într-un singur fel: spulberând dovezile şi probele pe care le prezintă acuzaţia de crimă. Or, cei ce i-au acuzat pe legionari de uciderea celor 120 de evrei nu au adus la poliţie, la Parchet sau în instanţă nicio probă în sprijinul acestor acuzaţii! Şi asta în primul rând pentru căevreii nu au reclamat nici la poliţie, nici la Parchet producerea binecunoscutelor asasinate. Astfel că nimeni în 1941, deci niciun legionar, nu a ajuns să fie anchetat, acuzat, judecat sau condamnat pentru vreunul dintre cei 120 de evrei ucişi la „rebeliune”! Acuzaţiile împotriva legionarilor, cum că au ucis 120 de oameni, s-au produs numai în presă şi felurite publicaţii, cărţi etc., la radio şi la TV, în mass media aşadar. În felul acesta tot ce ar fi avut de spus în apărarea lor legionarii dacă ar fi fost anchetaţi la poliţie sau de justiţie a rămas s-o spună legionarii prin presă, iar presa nu a avut nicio obligaţie să publice replica legionară.

Eu de această replică, niciodată publicată, am auzit prima oară prin anii ’70, la cafeneaua de la Athenee Pallace, iar cei mai mulţi români nu au avut niciodată ocazia să afle cu ce argumente legionarii se pot apăra de acuzaţia de pogrom, pogrom antisemit, cu 120 de victime, başca pagubele materiale! Dar despre legionari, cum că au ucis 120 de evrei în ianuarie 1941, aflăm din cea mai fragedă pruncie şi ni se repetă această basnă ca un adevăr aflat deasupra oricărei discuţii…

Stratagema, trebuie să recunoaştem, a fost subtilă şi eficientă, căci, dacă se făcea reclamație la poliție sau la Parchet, aranjamentul dintre Siguranţă şi Comunitatea Evreiască risca să fie descoperit. Intervenţia poliţiei sau a procurorilor ar fi însemnat cercetarea caz cu caz a fiecărui asasinat, a fiecărui cadavru, identificarea martorilor posibili, a primilor suspecţi etc. Însemna intervenţia avocaţilor pe care i-ar fi angajat legionarii, accesul acestor avocaţi la probatoriul incriminator etc. O asemenea procedură nu ar fi deranjat decât pe asasini dacă crimele ar fi fost „normale”, „regulamentare”. Dacă însă, aşa cum presupunem, ba chiar susţinem şi dovedim, morţii aceia din ianuarie 1941 nu au fost morţi adevăraţi, morţi autentici, nu au fost evrei împuşcaţi în timpul „rebeliunii”, ci cadavre din timp stocate la morga pentru a fi folosite într-o vastă diversiune, atunci iniţiatorii diversiunii nu aveau să se teamă decât de un singur lucru: ancheta poliţiei, a procuraturii, intervenţia justiţiei. Aşa se şi explică graba cu care au fost înhumate cadavrele cu pricina.

În plus, s-a ştiut bine că după „rebeliune” legionarii vor fi alungaţi de la guvernare, cei mai mulţi vor fi arestaţi sau siliţi să fugă în Germania. Hăituiţi, dispersaţi, timoraţi şi diabolizaţi de toată presa, legionarii nu au avut nici energia şi nici mijloacele prin care să răspundă atunci, pe loc, noianului de calomnii, dintre care uciderea celor 120 de evrei constituia acuzaţia cea mai spectaculoasă, cu ponderea emoţională cea mai mare. Deoarece nimeni nu i-a chemat pe legionari în faţa justiţiei să răspundă pentru oribilele lor crime, acestora nu le mai rămânea decât să răspundă prin presă… Or presa… Adică nu le mai rămânea nicio şansă la stabilirea adevărului.

În felul acesta opinia publică a fost mereu şi neîncetat asaltată de o singură variantă despre cele petrecute în ianuarie 1941: teza vinovăţiei criminale a legionarilor, teză susţinută atât de autorităţi, cât şi de victime: comunitatea evreiască! Replica legionară nu s-a auzit niciodată! Iar nici de rostit legionarii nu au rostit-o prea des. Atâta câtă a fost a circulat numai oral şi cu mare fereală, căci a le lua apărarea legionarilor a devenit foarte rapid un delict penal sau moral dintre cele mai aspru pedepsite. Astfel că bietul român a ajuns să creadă că toată urzeala acelor zile ticăloase reprezintă adevărul, tristul adevăr că printre români s-au putut naşte şi criminali atât de nenorociţi ca legionarii…

Cel mai mult i-a paralizat însă pe legionari buna credinţă, conştiinţa nevinovăţiei, încrederea în Judecata cea înaltă a Dumnezeirii, în dreptatea care, mai devreme sau mai târziu, li se va face. A sosit acel ceas? Se apropie? Nu cumva este prea târziu?…

*

 Sunt unul dintre puţini români care au avut ocazia să audă „replica” legionară. Am primit-o de la Petre Ţuţea ca răspuns la nedumerirea mea: ce motiv aţi avut ca să omorîţi evrei nevinovaţi, numai pentru că erau evrei? Aşa am aflat că după rebeliunea legionară au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi câteva mii de legionari. Printre ei chiar şi elevi de liceu, adică minori. Unii legionari au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Legionarii con­damnaţi la detenţie, dacă au apucat să fie găsiţi de 23 august 1944 în temniţă, acolo au rămas până în vara lui 1964, împlinind astfel 24 de ani de închisoare bătuţi pe muchie! De la Petre Ţuţea deţin informaţia, pentru mine năucitoare la acea dată, cum că niciunul dintre legionarii arestaţi în ianuarie 1941 nu a fost acuzat pentru uciderea măcar a unui singur evreu dintre cei 120 de evrei! Este o informaţie uşor de verificat în mod exhaustiv(sic!). Cât am putut am verificat-o şi eu: nu am aflat de niciun legionar acuzat în justiţie de crimă în zilele „Rebeliunii”. Ce să însemne această abţinere a justiţiei, a poliţiei şi a Parchetului de a se autosesiza măcar?! Ce să însemne faptul că ceilalţi evrei, rude ale victimelor sau lideri ai comunităţii evreieşti, nu au cerut justiţiei să facă dreptate, să identifice în persoană asasinii?!

Deşi cartea „Pe mar­ginea prăpastiei”, scoasă de subalternii lui Eugen Cristescu, prezenta uciderea celor 120 de evrei ca pe o crimă abominabilă, în Justiţie nu s-a instrumentat nici o acuzaţie de omucidere. Este şocant ca 120 de persoane să fie ucise, ziua în amiaza mare, în inima Europei, în timp de pace, şi nici unul dintre autorii asasinatelor să nu fie identificat şi nici măcar căutat! Aşa ceva nu s-a mai întîmplat decât în… decembrie 1989! Din păcate, cu un număr de victime de zece, douăzeci de ori mai mare! Şi tot aşa, fără să fie nimeni condamnat pentru uciderea unei victime anumite.

Ce a fost în decembrie 1989 ştim cu toţii: o vastă, iresponsabilă şi criminală diversiune! Nu „revoluţie”, cum se pronunţă abracadabrant noua Constituţie (vezi art. 1), ci „lovitură de stat”, cum au numit-o toţi oamenii serioşi, în frunte cu secre­tarul general al PSD, Cozmin Guşă, şi cu însuşi Virgil Măgureanu. Să fi fost şi „rebeliunea” legionară o „lovitură de stat”, odiversiune? Se prea poate, şi este ipoteza care se potriveşte cel mai bine faptelor cunoscute. Din perspectiva acestei suspiciuni, că totul a fost o diversiune, se înţelege foarte bine de ce niciun legionar nu a fost acuzat de crimă. O asemenea acuzaţie ar fi obligat autorităţile să facă o cercetare mai serioasă a faptelor şi cuiva nu i-a convenit să se facă ancheta profesionistă a împrejurărilor în care au fost ucişi cei 120 de evrei…

Mai sunt şi alte asemănări între ianuarie 1941 şi decembrie 1989: participarea evreilor comunişti. Mai corect numiţi, evreii cominternişti, evreii aflaţi în solda Moscovei. De la Moscova s-a întors Silviu Brucan în toamna lui 1989, ca un al doilea Constantin David, cu ultimele decizii: cum să fie judecaţi soţii Ceauşescu, cine să fie preşedinte, prim ministru etc. De la Moscova a primit Constantin David revolverele şi cămăşile verzi, tip legionar, cu care au fost dotaţi „legionarii” din ianuarie 1941, care au atacat şi incendiat prăvălii şi case evreieşti. Parte dintre aceşti „legionari” au fost arestaţi atunci.

A făcut parte din „replica” lui Petre Ţuţea & Simion Ghinea şi informaţia că după „rebeliune” s-a constatat că dintre cei 3000 de legionari arestaţi numai 300 erau legionari adevăraţi, ceilalţi fiind derbedei şi infractori pe care cineva – ghici ciupercă cine?, îi îmbrăcase în cămaşa verde şi le dăduse drumul în haită prin cartierele evreieşti.

Cu ani în urmă, în „România Mare”, i-am adresat Eminenţei Sale Rabinului Alexandru Şafran o scrisoare deschisă, prin care îi ceream lămuriri suplimentare legate de declaraţia sa, făcută într-un interviu televizat, cum că a doua zi după rebeli­une Comunitatea Evreiască, însăşi Eminenţa Sa în persoană, s-au îngrijit să-i adune pe toţi evreii ucişi de legionari şi până seara i-au înmormîntat pe toţi, citez „înainte ca autorităţile să intervină”. De ce atîta grabă, rabi?! De ce aţi împiedicat astfel cercetarea criminalistică să stabilească, caz cu caz, detaliile pe seama cărora să poată fi identificaţi criminalii, autorul fiecărui omor?!

Comunitatea Evreiască s-a arătat astfel complet dezinteresată să afle cine anume l-a ucis pe fiecare dintre cei 120 de evrei! Un astfel de dez­interes încalcă toate legile Talmudului şi toate tradiţiile evreieşti! Unde mai pui că fiecare evreu ucis avea o familie, copii, fraţi, părinţi, şi nici măcar aceştia nu s-au arătat curioşi să-l ştie la faţă pe cel care i-a ucis fiul sau fratele! Vreau să spun că familiile evreilor ucişi de legionari nu s-au arătat supărate sau indignate nici de pasivitatea Justiţiei şi nici de nepăsarea liderilor evrei, a însuşi Marelui Rabin Alexandru Şafran! Pe acest subiect am cerut explicaţii şi lui Nicolae Cajal, în urmă cu vreo 10 ani, dar domnia-sa nu a putut să-mi ofere o motivare logică a acestui comportament evreiesc atât ilogic, de ne-evreiesc, de inuman! Căci, nota bene, nici după 23 august 1944, când evreii nu aveau nici un motiv să fie timoraţi în faţa autorităţilor, nu s-a făcut nimic pentru a-i identifica, dintre miile de legionari, mulţi deja aflaţi în detenţie, pe cei care au ucis, i-au ucis pe cei 120 de evrei! La fel cum nici măcar familiile evreilor ucişi şi batjocoriţi la Abator nu au cerut redeschiderea cazului, a anchetei, a proce­selor.

Avem în jurul nostru, în România şi pretutindeni în lume, nenumărate dovezi potrivit cărora comportamentul uman normal determină rudele victimelor să meargă până în pânzele albe cu pretenţia, cu dreptul şi cu nevoia lor de a afla cine anume este asasinul! Tradiţiile evreieşti aş zice că sunt printre cele mai categorice în această privinţă! De unde deci atâta dezinteres faţă de cei care la Bucureşti, în 1941, au ucis nu 1(un) evreu, ci 120(una sută douăzeci)?! Inclusiv din partea lui Simon Wiesenthal şi a Serviciului său, atât de exersat în identificarea asasinilor de evrei, ne-am fi aşteptat la un gest, o acţiune. Cum se face că, în general vorbind, România nu a oferit lui Simon Wiesenthal nici un motiv să caute pe plaiurile mioritice vreun asasin sau prigonitor de evrei?!

Evident, e ceva putred şi necurat în această „rebeliune”! Iar documentele pe care ni le oferă dl. Vladimir Alexe şi Direcţia Arhivelor Naţionale fac suficientă lumină ca să conchidem, în acelaşi timp cu Petre Ţuţea: „Legionarii nu au ucis nici un evreu”! Dar o asemenea con­cluzie ne pune imediat dinaintea unei întrebări noi: dacă nu legionarii, atunci cine i-a ucis pe cei 120 de evrei?

 

 

 Dacă nu legionarii, atunci cine i-a ucis pe cei 120 de evrei?

 

Faptul că în ianuarie 1941 comuniştii evrei, prin Constantin David, încheie o înţelegere cu Serviciul de Informaţii Secrete condus de Eugen Cristescu şi aflat în subordinea Guvernului Ion Antonescu, înţelegere prin care comuniştii, deci şi evreii, se anga­jau să participe la dezordinile şi tulburările din 21-23 ianuarie 1941, vina pentru aceste fărădelegi urmând să fie pusă în seama legionarilor, ridică, acest fapt, o problemă extrem de importantă: care este adevărul despre cei 120 de evrei omorîţi de legionari în timpul rebeliunii? Căci, aşa cum am văzut, este foarte proba­bil, este aproape o certitudine, că legionarii, într-adevăr, nu au ucis nici un evreu, nici în ianuarie 1941 şi nici altcândva. Avem, în acest sens, o mulţime de semne şi indicii, şi avem, mai ales, documentul: înţelegerea semnată de Constantin David şi de comisarul Petrovici. Acest document nu a fost contestat de nimeni din Comunitatea evreiască!… Cum n-a fost contetat nici raportul comuniştilor evrei trimis la Moscova imediat după evenimentele pe care aceşti evrei le consideră revoluţie, nicidecum pogrom sau rebeliune legionară! Aşadar, atunci cine i-a omorît pe bieţii evrei, cei 120?

Prima ipoteză: evreii au fost ucişi de cei care au organizat rebeliunea „legionară”, adică de Poliţie, de Serviciile Secrete şi de evreii care, ca majoritari în activul Partidului Comunist, nu puteau să nu participe la acţiune: devastarea cartierelor evreieşti şi tot ce mai urma să se întâmple în conformitate cu înţelegerea dintre evreii comunişti şi serviciile secrete… Este, desigur, ipoteza cea mai puţin verosimilă între oameni cu judecată normală: cei 120 de evrei au fost ucişi de… evrei, de comuniştii evrei!

Fireşte, o formulare atât de categori­că ar trebui nuanţată, ceea ce însă n-ar schimba prea mult datele problemei: ucigaşii propriu-zişi se vor fi aflat printre hoţii şi ban­diţii pe care i-a pus la treabă Poliţia, pe unii eliberându-i din arest sau din închisoare în acest scop. Dar planul, scenariul după care s-au petrecut aceste crime, a fost unul cunoscut şi aprobat, dacă nu cumva şi conceput, de liderii evrei, evreii comunişti, de teapa lui Constantin David. Cu acordul acestora s-a produs „progromul”! Lor li se adresează reproşul lui Matatias Carp, cum că „din indolenţă sau cu dinadinsul (!) nu au luat din vreme vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puţin a vieţilor omeneşti!” Aşadar, nu este deloc exclus ca evreii comunişti şi din conducerea Comunităţii, care au bătut palma cu Serviciul de Siguranţă, să aibă pe conştiinţă viaţa unor evrei ucişi „de bandele ucigătoare şi jefuitoare”, bande angajate de „evreii comunişti şi din conducerea Comunităţii evreieşti…”

Ipoteză halucinantă, dar nu şi absurdă, dacă eşti destul de informat ca să-ţi dai seama că nu ar fi prima oară când mintea bolnavă, diabolică (am numit în acest fel boala, maladia) a unor lideri evrei a conceput o asemenea stratagemă: pentru a putea acuza de antisemitism pe cineva – o grupare, o comunitate sau un popor întreg, se pune la cale vandalizarea unor lăcaşuri evreieşti, sinagogi de preferinţă, cimitire, muzee, prăvălii etc., molestarea violentă a unor evrei nevinovaţi sau chiar uciderea de evrei, iar autorii crimelor rămânând neidentificaţi, se iveşte un bun prilej de a se formula o acuzaţie impersonală, în masă, la adresa întregii comunităţi: legionarii – românii deci, au ucis 120 de evrei în ianuarie 1941! Nu legionarul Costică şi legionarul Mitică i-au ucis pe evreii Şloim şi Ştrul, căci, aduşi în faţa cercetării penale, Costică şi Mitică ar putea dovedi că în ziua rebeliunii se aflau la Sucea­va, unde se ţinuse în acele zile o importantă reuniune naţională a tuturor prefecţilor legionari! Ci „legionarii”, Mişcarea Legionară i-a ucis pe Şloim şi Ştrul, astfel că asasinatele ies din sfera de interes a Justiţiei şi devin capitol de istorie, încheiat şi pecetluit, la care nu mai avem nimic de adăugat sau de schimbat! Nici Mişcarea Legionară nu se poate apăra, atâta vreme cât acuzaţiile nu sunt la persoană, ci la adresa întregii Mişcări legionare, căci, juridic vorbind, ar trebui să dovedească ce a făcut fiecare legionar în acele zile. Dacă acuzaţia ar fi fost făcută la persoană, în termeni juridici, ai Codului Penal, diversiunea s-ar fi vădit. Căci ar fi intervenit dreptul la apărare al individului, drept care, din păcate, nu se acordă şi colectiv.

Sunt mai mulţi autori care consemnează asemenea stratageme, executate de stra­tegii evreimii. De altfel, însuşi Vechiul Testament (spre deosebi­re de cel Nou!) poate fi citit şi ca un mic tratat de diversiune şi manipulare, stabilind, astfel, o tradiţie biblică, talmudică, milenară pentru şmecheria criminală din ianuarie 1941. Pot fi citate şi atestări mai recente: Roger Garaudy, dacă mi-aduc bine aminte, consemnează explo­zia de la sinagoga centrală din Damasc, în urma căreia au murit câteva zeci de evrei nevinovaţi. Azi se ştie că bomba a fost pusă de evrei, de lideri evrei, care încercaseră în zadar, de ani de zile, să-i convingă pe evreii din Siria să emigreze în Israel. Ca să le bage bine în cap că patria lor nu este Siria şi că niciodată nu vor putea convieţui cu arabii, explozia de la sinagogă s-a dovedit foarte convingătoare pentru evreii din Damasc. Într-o istorie a terorismului, antic şi modern, evreii se înscriu cu un număr impresionant de priorităţi. Nu întâmplător au luat cele mai multe Premii Nobel pentru Pace…

A doua ipoteză: cei 120 de evrei ucişi în ianuarie 1941, cu toţii sau măcar o parte, au fost, de fapt, nişte cadavre din timp pregătite, păstrate anume la rece şi folosi­te la momentul oportun, adică aruncate pe străzile oraşului şi prin pădurile limitrofe, pentru a fi fotografiate şi a putea justifica, ast­fel, acuzaţia de omor în masă, de pogrom, adusă legionarilor, românilor. Cu această ipoteză concordă mai multe fapte:

1) Cadavrele găsite şi fotografiate la faţa locului sunt remarcabil de despuiate, complet, amintind de ţinuta „regulamentară” a cadavre­lor depozitate la morgă: nici urmă de îmbrăcăminte. Explicaţia dată, cum că se vor fi înghesuit ţiganii sau înşişi legionarii să-i dezbrace pe morţi de paltoane, haine, pan­taloni, ghete etc., nu prea ţine, căci morţii aceia au stat aruncaţi în zăpadă numai câteva ore. Dezbrăcați de tot ce puteau avea pe ei, inclusiv de izmene!…

2) Declaraţia dată de marele rabin Alexandru Şafran la Televiziunea Română: „A doua zi după rebeliune m-am mişcat repede şi, înainte ca auto­rităţile să poată interveni, am adunat toate cadavrele evreilor ucişi de legionari şi, până seara, le-am înmormîntat!”Declara­ţie ciudată, care stârneşte o serie de nedumeriri, drept pentru care i-am cerut Eminenţei-Sale câteva desluşiri, într-o Scrisoare Deschisă, amintită mai sus. Nu am pri­mit nici un răspuns, ceea ce îmi îngăduie să fantazez de capul meu: dacă aşa s-au petrecut lucrurile, cum se explică fotografiile oficiale, publicate în cartea „Pe marginea prăpastiei”, unde sunt înfăţişate cadavrele victimelor, mereu complet despuiate, întinse pe mesele de la morgă, de la Institutul Medico-Legal? E de neîn­ţeles cum şi când au mai ajuns cadavrele şi la IML, dacă Alexandru Şafran, a doua zi după rebeliune, s-a mişcat repede şi, înainte ca autorităţile să poată interveni, a adunat toate cadavrele şi, până seara, le-a înmormîntat!… Una din două: ori declaraţia marelui rabin este corectă (eu înclin să cred că este corectă) şi atunci fotografiile sunt trucate, făcute înainte de a fi aruncate prin pădurile bucureștene, ori fotografiile sunt cinstite şi atunci marele rabin este în defecţiune.

Numai că rabinul Şafran nu face deloc impre­sia unui om care nu ştie ce vorbeşte. Eminenţa-Sa nu avea nici cum să uite o întâmplare pe care, suntem siguri, a povestit-o de nenumărate ori, vreme de 50 de ani! Astfel că uitarea este greu să fi intervenit în acest caz. Şi de unde atunci nepotrivirea între decla­raţiile rabinului Şafran şi fotografiile publicate de Eugen Cristes­cu? Simplu: Alexandru Şafran, după 60 de ani de la evenimente nu mai realizează faptul că prin declaraţia sa vădeşte cât de mincinoase au fost fotografiile cu pricina. Precum şi rapoartele emise de acelaşi Institut. (A se vedea în acest sens şi cunoscuta declaraţie a lui Petre Pandrea cu privire la cadavrele evreilor de la Abator. Potrivit lui Petre Pandrea, cunoscut ca adversar al legionarilor, fotografiile cadavrelor de la Abator au fost făcute cu câteva săptămâni înainte de rebeliune…)

Ar mai fi de luat seama şi la ipoteza că rabinul Alexandru Şafran nu a fost în cunoştinţă de înţelegerea dintre evreii comunişti şi Eugen Cristescu (mai târziu e foarte probabil că a aflat). El povesteşte corect şi cinstit ce ştie că a făcut el, fără niciun gând la restul povestirii. Dar în acest caz te miri de rabin, fost senator la acea dată, că nu şi-a folosit renumele şi autoritatea pentru a cere pedepsirea criminalilor. Cum să ne explicăm tăcerea rabinică, vecină cu nesimţirea, lipsa sa de reacţie la odioasele crime?!

În fine, şi o a treia variantă: (3) fotografiile de la morga sunt corecte, nu sunt trucate sau „retuşate”, numai că au fost făcute înainte de rebeliune! În acest caz nu mai minte nimeni sau, mai corect spus, minte toată lumea! Şi rabinul – care se face că nu ştie de cadavre, că fuseseră pregătite din vreme şi trecuseră deja pe la Morga, şi mint şi cei de la IML zicând că fotografiile au fost făcute după „rebeliune”…

De ce trebuiau îngropate cu aşa mare grabă cadavrele, înainte de a fi cercetate şi expertizate criminalistic? Simplu: ca să nu se poată constata de vreun neavenit – ziarist sau poliţai ori procuror, avocat etc., că morţii cu pricina aveau ceva vechime, nu erau proaspăt împuşcaţi. O minimă anchetă juridică sau medicală ar fi descoperit imediat o serie de contradicţii şi nepotriviri cu versiunea oficială a evenimentelor.

Toate ipotezele de mai sus, pentru a fi luate în serios trebuie raporta­te la realitatea cea mai impunătoare şi pe care nimeni nu o poate contesta căci s-a consumat, este fapt: lipsa de reacţie a comunită­ţii evreieşti la crimele săvârşite în ianuarie 1941. Nici măcar pentru vestitele şi oribilele crime de la Abator comunitatea evreiască nu a cerut identificarea şi pedepsirea asasinilor. Nici la data rebeliunii, nici după 23 august 1944. Iar ce este şi mai ciudat, nici una dintre rudele şi nici unul dintre apropiaţii celor 120 de evrei ucişi nu au avut de exprimat vreo nemulţumire faţă de incapacitatea Justiţiei româneşti de a soluţiona măcar unul din cele 120 de cazuri de omucidere!… Comportamentul evreilor este cu totul inexplicabil în termenii pe care ni-i propune versiunea oficială a evenimentelor. Ceea ce ar dovedi că această versiune este falsă, este o… di-versiune!

În aceste condiţii, să nu fie cu supărare că ajungem să formulăm ipoteze atât de neaşteptate. Atât de ofensatoare pentru victime, dacă rămânem în cadrul versiunii oficiale. Din păcate ipotezele noastre, volens-nolens, intră în contradicţie cu această versiune şi, în general, cu tezele propagandei anti-legionare. Dar nu şi cu faptele!… Iar fapta cea mai impozantă ca forţă de argumentare este faptul – îl mai spunem o dată şi-l vom repeta la nesfârşit, că evreii nu au reclamat niciun legionar şi nu au chemat în judecată pe nimeni pentru uciderea celor 120 de victime ale aşa-zisului pogrom din  Bucureşti, 21-23 ianuarie 1941…

 

 

 

 

 

 Un truc clasic: cadavre din vreme pregătite

 

Trucul cu cadavrele, din vreme pregătite pentru a fi oferite fraierilor drept dovezi ale comportamentului criminal al adversarilor – în cazul de faţă, al legionarilor, este azi destul de cunoscut. S-a clasicizat între timp. L-au folosit şi la Timişoara, în decembrie 1989, organizatorii „revoluţiei” române, aruncând pe străzile oraşului zeci de cadavre cu care au stârnit oroarea şi indignarea românilor. Celebrele cadavre aduse de la Timişoara la Bucureşti şi arse la Crematoriu din ordinul Elenei Ceauşescu erau cadavre fără identitate, nimeni nu i-a revendicat pe acei morţi, iar anumite informaţii duc la concluzia că bietele cadavre îşi făcuseră stagiul de aşteptare la morga din Timişoara şi alte spaţii de depozitare frigo, din România şi din Ungaria… Sau din Serbia. De ce nu?!

Dacă Elena Ceauşescu ar fi avut puţină minte, ar fi făcut caz de acest detaliu şi ar fi dat în vileag faptul că (o parte dintre) morţii de la Timişoara nu erau victime ale represiunii, ci aveau un rol important, dinainte stabilit, în scenariul „revoluţiei” din decembrie 1989. Din păcate, nici în acele momente dramatice soţii Ceauşescu nu au renunţat la cosmetizarea realităţii, după vechiul nărav bolşevic. Prima lor grijă a fost să ascundă că la Timişoara au fost victime. Parte dintre ele, probabil, autentice. Dar restul…

Dacă autorităţile ar fi prezentat cu toată „transparenţa” evenimentele de la Timişoara, românii ar fi înţeles că au de-a face cu o diversiune şi s-ar fi solidarizat cu „conducerea de partid şi de stat”. Aşa însă, românii au simţit că din nou sunt minţiţi de autorităţi şi, chiar fără să cunoască adevărul, au acţionat împotriva guvernanţilor.

La declanşarea şi desfăşurarea revoluţiei trucate din decembrie 1989 un rol important l-a avut UDMR-ul, adică iredentismul maghiar. Îndeosebi la Timişoara. Zic UDMR pentru că această organizaţie există dinainte de 1989 şi sigur a participat la „evenimentele” din decembrie 1989. În mod deosebit a avut un rol la Timişoara, alături de diversioniştii sârbi. Pe ruşi nu-i mai punem la socoteală, au fost pretutindeni şi cei mai mulţi. Rămâne de stabilit vreodată cine anume s-a ocupat de cadavrele „prelucrate” de la Timişoara: sârbii sau ungurii? Ce este sigur este că ulterior, în evenimentele care au urmat celor din decembrie 1989, s-a recurs din nou la trucul cu mortăciuni. Prima oară în martie 1990 la Târgu Mureş, cu ocazia conflictului „interetnic” din data de 15, zi naţională pentru maghiarimea de pretutindeni. În onoarea acestei zile UDMR, probabil cu sprijinul Budapestei, a procurat din timp 18(optsprezece) cadavre, le-a ambalat în straie ungureşti şi alte semne ale identităţii naţionale ungureşti inconfundabile, şi s-a pregătit să le posteze undeva unde să fie găsite de presa internaţională, special convocată în păr pentru evenimentele senzaţionale ce urmau să se producă, cadavrelor respective rezervându-li-se rolul de vedetă a bâlciului udemerist. Aşadar cadavrele au fost îmbarcate într-un camion basculantă şi au pornit spre locul convenit, unde urma să fie descărcate la o margine de pădure, spre a se constata astfel că „legionarii” români au fost reactivaţi după decembrie 1989 şi uciseseră din nou, cu aceeaşi bestialitate, de data asta nişte bieţi maghiari, a căror unică vină era că erau maghiari… Întru totul aidoma evreilor din ianuarie 1941!…

A apărut pe ecranele televizoarelor şi primul prim ministru evreu din istoria României şi, la curent cu ce urma să se întâmple, a pasat dinainte toată răspunderea pe seama legionarilor, despre a căror reactivare a avertizat cu toată seriozitatea… Pregătind astfel terenul pentru ca legionarii să poarte răspunderea şi pentru cele 18 cadavre importate de la Budapesta, dacă acestea ar fi ajuns să-şi joace rolul până la capăt.

Din nefericire, nefericire pentru Petre Roman şi aliaţii săi din UDMR, camionul a făcut o pană, iar şoferul, curajos nevoie mare, ca orice honved veritabil, ştiind bine ce pasageri are în basculantă, a intrat în panică şi a părăsit camionul fără să mai repare pana… Astfel că bozgoraşii din camion n-au mai ajuns la întâlnirea cu presa internaţională. I-a găsit poliţia, Serviciul de Informaţii, şi totul s-a muşamalizat, ca nu cumva aflând lumea de morţii  închipuiţi de la Târgu Mureş să priceapă cât de morţi au fost „morţii de la Timişoara”!… Personal am scris în presă despre „mortăciunile de la Târgu Mareş”, am dat şi un comunicat din partea Uniunii Vatra Românească, aşteptându-mă ca Parchetul să se autosesizeze şi să demareze cercetările cuvenite. Nu a făcut-o în ianuarie 1941, nu a făcut-o nici în martie 1990…

După un an-doi, odată cu izbucnirea războiului civil din Yugoslavia, au fost din nou puşi la treabă bieţii morţi. Se ştie azi foarte bine că, din fericire, atrocităţile săvârşite de beligeranţi nu au fost întotdeauna reale sau la dimensiunile afirmate în presă. Îndeosebi împotriva sârbilor au fost puse să dea mărturie falsă o sumedenie de cadavre din vreme pregătite. În general vorbind, ceea ce s-a întâmplat în Yugoslavia după 1990 deseori mi s-a părut a fi o pedeapsă divină pentru rolul mârşav jucat de autorităţile sârbeşti la Timişoara în decembrie 1989. Înclin deci să cred sau să nu mă mir că acele cadavre de la Timişoara au fost fezandate la Belgrad…

*

Ipoteza că, măcar o parte dintre cei 120 de evrei declaraţi ucişi la rebeliune, au fost de fapt cadavre din vreme pregătite pentru a se simula cu ajutorul lor un veritabil pogrom, se împiedică într-un detaliu imposibil de trecut cu vederea: Comunitatea evreiască a dat publicităţii lista evreilor ucişi, lista evreilor înmormîntaţi ca victime ale rebeliunii. Până la proba contrarie suntem obligaţi să acceptăm că au existat acei evrei. Asta nu înseamnă însă, în mod obligatoriu, că lor le aparţin şi mormintele aflate şi azi în funcţiune la Cimitirul evreiesc de la Bellu… Care să fie adevărul?

Nu avem încotro şi suntem nevoiţi să fabricăm ipoteze. Ca şi până acum, cu speranţa că la un moment dat vor apărea şi documentele care să certifice ipoteza corectă. Aşa cum s-a întâmplat cu documentele mai sus prezentate şi care au certificat faptul că (1) rebeliunea nu a fost legionară, de legionari dorită, pornită sau susţinută. De asemenea, ştim acum că (2)Partidul Comunist din România a colaborat intens cu Serviciul Secret de Informaţii pentru a se produce diversiunea din ianuarie 1941. Or, pentru acea dată, când spui comunişti, spui evrei. Iar mărturisirile lui Matatias Carp alungă orice îndoială: (3)între comuniştii evrei şi evreii din Conducerea comunităţii evreieşti a funcţionat o strânsă colaborare, deşi nu chiar deplină, astfel că Matatias Carp s-a simţit îndreptăţit să facă anumite reproşuri organizatorilor, dar asta nu mai contează… În aceste condiţii una dintre ipotezele care se ivesc în mintea noastră ar fi următoarea: (o parte dintre) cei declaraţi morţi nu au murit deloc, ci au fost substituiţi cu cadavre din vreme pregătite, iar cadavrele au fost înmormîntate cum se cuvine şi au acum la cap o piatră tombală nespus de onorabilă. Rămaşi în viaţă, „morţii” au căpătat o nouă identitate, un nume nou, au plecat din cartierul lor sau chiar din România, cel mai probabil în Palestina… Câţi au fost aceşti morţi vii? Nu puţini, căci ne este greu să ne imaginăm că 120 de evrei au fost ucişi „din greşeală”… Adică din excesul de zel al „bandelor ucigătoare” care au ştiut că acţionează „sub scutul celei mai sigure impunităţi”! Ne vine şi mai greu, ca oameni normali ce suntem, să ne imaginăm o şarlatanie atât de vastă, la care, alături de indivizi dubioşi ca Matatias Carp sau Constantin David, să fi colaborat nu numai cei 120 de „morţi”, dar şi familiile lor, prietenii etc. Şi totuşi… Alta care să fie explicaţia?

Ipoteza de mai sus se naşte în mintea mea dintr-o amintire, rămasă pe retina memoriei fără să-i fi dat la vremea aceea vreo importanţă: la restaurantul Uniunii Scriitorilor, la masă cu graficianul Matty Aslan, conviv extrem de interesant pentru tinerelul care eram pe atunci. Om citit, informat şi inteligent acest Matty Aslan, despre care ştiam că este evreu, evreu din Iaşi. Şi mai interesant, deci! La un moment dat a intrat în restaurant un ins pe care îl ştiam vag de tot din vedere, după nume nicicum. Şi zice Matty Aslan, amuzat de efectul pe care ştia că-l vor face asupra mea cuvintele sale: „Îl cunoşti pe domnul acesta?” „Nu!”, zic eu. „Uită-te bine la el, acest domn este mort de patruzeci de ani! Şi nu arată rău, nu-i aşa?!” Iar când individul a trecut pe lângă noi şi l-a salutat pe Matty, acesta i-a răspuns şi a adăugat către mine: „Nu miroase, nu?!”

Despre ce era vorba? Acel domn era un evreu din Iaşi, fost coleg de liceu cu Matty, al cărui nume figurase pe lista evreilor ucişi în „trenul morţii” cel vestit, listă alcătuită de Comunitate şi publicată în mai multe rânduri la Iaşi. După spusele convivului meu, mai ştia pe câţiva evrei din generaţia sa, declaraţi morţi în 1941, după „pogromul de la Iaşi”, şi pe care el i-a găsit teferi şi în viaţă când a venit la Bucureşti. Toţi cu nume schimbate şi importanţi activişti ai partidului comunist… Care la Radio, care la Scânteia sau vreo editură, ori, mai târziu, la Televiziune, bine postaţi în nomenclatura comunistă… Nu am discutat şi despre mormîntul individului, unde s-o fi aflând, căci prea multă atenţie nu am dat acelui domn, ci m-am uitat mai atent la cel cu care stăteam la aceeaşi masă. Ştiam că este evreu… Ce să înţeleg din acele vorbe? Abia târziu, când a murit, am aflat că Matty Aslan nu era deloc evreu. Ci, într-o oarecare măsură, într-o fericită proporţie, armean, armean după numele tatălui său.

Aşadar, cu toate riscurile, şi mai ales cu riscul de a comite o enormă şi impardonabilă impietate faţă de nişte oameni decedaţi în circumstanţe pe cât de tragice, pe atât de nedrepte, formulez ipoteza de mai sus, anume că oamenii aceia, 120 la număr, de pe „listă” nu au fost ucişi. Sau „măcar” nu au fost toţi ucişi, aşa cum şi la Iaşi numărul celor declaraţi ucişi este, după unii autori circa 500, după alţi autori peste 10.000… Peste zece mii, minus foştii colegi ai lui Matty Aslan. Plus …minus încă un domn, regizor de film, fost evreu mort „în duminica aceea”, despre care am aflat deunăzi că se află în această norocoasă postură… Şi câţi or mai fi, din partea mea un sincer „cât mai mulţi!”

…Sigur că sunt subiectiv. Dar subiectivitatea mea înseamnă predispoziţia firească, sănătoasă, normală, de a mă bucura când am motive să reduc din rata criminalităţii planetare, a abjecţiei umane. Aşa cum m-am bucurat la vestea că săpunul evreiesc nu este evreiesc sau că la Timişoara în decembrie 1989 nu au fost omorîţi 60.000 de români, cam tot aşa mă bucur şi la ideea că la Bucureşti, în ianuarie 1941, nu va fi murit niciun evreu… La fel, poate şi mai mult, m-aş bucura să aflu că nu a murit nimeni atunci, niciun militar, niciun legionar… Altminteri ce pogrom mai este şi acela în care numărul evreilor, al victimelor, este mai mic decât numărul agresorilor?! Căci acesta este adevărul, puţin luat în seamă de istoricii noştri: în ianuarie 1941 victimele printre evrei, morţi sau răniţi, au fost mai puţine decât în rândul legionarilor, al ne-evreilor… Se mai poate vorbi de pogrom la un asemenea scor?

În mod special m-aş bucura să aflu că nu au fost ucişi, ci au scăpat plecând în Palestina, în lumea largă, cei doi fii, Iosef şi Iancu, ai rabinului Guttman. Este prea puţin cunoscută tragedia acestui părinte care a fost ridicat de acasă „de bandele ucigătoare” convocate de Constantin David şi alţi tovarăşi, şi dus în pădurea de la Jilava, într-un lot de vreo 40 de persoane, toţi evrei, împreună însă şi cu cei doi fii ai săi, studenţi eminenţi. Acolo au fost împuşcaţi cu toţii, dar bietul rabin a fost numai rănit, şi a scăpat cu viaţă, ce viaţă va mai fi fost aceea fără cei doi fii care fuseseră fala şi bucuria sa de tată?!…

Am citit cu câţiva ani în urmă nişte eseuri scrise de cei doi fii ai rabinului Guttman, texte de o maturitate, o originalitate şi o profunzime a gândirii care prevesteau un destin intelectual de excepţie. Un destin frânt de nebunia acelor evrei comunişti care „au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”! Mizerabili care s-au crezut în slujba celor mai înalte idealuri umane dacă omorurile astfel săvârşite le vor pune pe seama şi în sarcina adversarilor, a legionarilor, care până atunci, în patru luni de guvernare, nu puseseră în primejdie viaţa vreunui evreu, necum să i-o ia, iar acum, în ultimele ore ale guvernării, autorii scenariului îi „pun” pe legionari să cutreere Bucureştiul, să incendieze locuinţe şi sinagogi, să ucidă evrei…

Ei, bine, care a fost soarta celor doi fraţi Guttman? Chiar au fost ucişi, „din indolenţă sau cu dinadinsul”, de evreii comunişti ai lui Constantin David? Parcă nu aş crede!

Să mă ierte Dumnezeu, dar însuşi rabinul Guttman, prin comportamentul său de după asasinarea feciorilor săi, este cel mai derutant element din tot scenariul „pogromului” legionar. Este veriga cea mai slabă din lanţul de neconcordanţe, încurajând orice suspiciune!… Ca supravieţuitor al măcelului de la Jilava, rabinul Gutttman i-a cunoscut foarte bine pe „legionarii” care i-au intrat în casă şi l-au obligat s-o părăsească, care i-au adunat şi pe ceilalţi evrei, care i-au transportat la Jilava şi care, acolo, au împuşcat în stânga şi în dreapta, inclusiv pe feciorii rabinului Guttman ucigându-i! Ca supravieţuitor şi martor, rabinului Guttman i-ar fi fost atât de uşor să-i identifice pe criminali! De ce rabinul Guttman nu s-a oferit să ajute poliţia să-i găsească pe asasinii de la Jilava, pe asasinii fiilor săi?! Cum de l-a răbdat inima să-i ştie pe criminali că scapă nepedepsiţi? Aceasta este oare tradiţia rabinică?

Mai mult, în primăvara lui 1941, adică la câteva luni după tragedie, rabinul Guttman se adresează generalului Ion Antonescu cu un memoriu, cu o cerere. Te-ai fi aşteptat ca rabinul, tatăl îndurerat al celor doi feciori, să ceară socoteală pentru lipsa de reacţie a justiţiei faţă de odiosul asasinat. Nici vorbă însă. Mobilul memoriului este stric …imobiliar. Rabinul Guttman îi pomeneşte pe cei doi fii, dar asta ca strategie colocvială pentru a câştiga bunăvoinţa mareşalului, iar acesta să-i aprobe dobândirea unui spaţiu, a unei prăvălii…

Punându-i lui Nicolae Cajal asemenea întrebări, într-un schimb de scrisori deschise, şeful comunităţii evreieşti mi-a răspuns că primarul de la Jilava s-a numărat printre legionarii condamnaţi la ani grei de temniţă! Răspuns imprudent, pentru că s-a întâmplat că l-am cunoscut personal pe primarul legionar de la Jilava, la Ţuţea acasă, şi discutasem cu el exact acest subiect: pe el, primarul legionar din Jilava, nimeni nu l-a anchetat sau interogat în legătură cu evreii ucişi în pădurea Jilava! A fost arestat, judecat şi condamnat, dar nu pentru acele cadavre, ci pentru vitrinele sparte care i s-au pus pe seamă… Vitrine din Calea Văcăreştilor…

După cum se vede, odată dovedit că legionarii nu pot fi nicicum acuzaţi de uciderea celor 120 de evrei, lucrurile iau o turnură neaşteptat de gravă pentru cei care trimiteau la Moscova rapoarte despre „încercarea de revoluţie din România făcută cu sprijinul partidului comunist” în zilele de 21-23 ianuarie 1941. Acei evrei comunişti şi urmaşii lor trebuie să ne spună măcar acum (1)ce s-a întâmplat de fapt cu cei 120 de evrei ucişi, (2)cât de ucişi(sic!) au fost acei 120 de evrei şi câţi, şi (3)ce s-a întâmplat de fapt cu evreii care au fost declaraţi morţi, iar în locul lor au fost înhumate cadavre anonime, din vreme pregătite?

Altminteri, se pare că în epocă şi în mediile evreieşti „şmecheria” cu înscenarea morţii cuiva era la modă. Cititorii noştri poate îşi aduc aminte de finalul celebrului film Once upon the time, când personajul principal, gangster evreu urmărit de poliţie pentru o sumedenie de crime, îşi înscenează moartea şi capătă o altă identitate… O moarte falsă de care este bănuit chiar şi cel mai celebru evreu din secolul trecut: Hitler! Alt evreu, Alexander Weiss, a fost implicat oarecum similar într-o moarte reală care nu a fost înregistrată ca atare: moartea comunistului croat Iosip Broz Tito, ucis în luptele din Spania, nu a fost declarată ca atare, a fost tăinuită, pentru ca identitatea lui Tito să şi-o însuşească acel Weiss, agent britanic, căruia nu-i lipsea niciun deget, dar asta nu a mai contat, câţi erau cei care ştiau că croatul Tito avea numai patru degete la una din mâini?! Iar de cei care au ştiut, a avut grijă falsul Tito să-i facă să dispară!

Sunt perfect conştient de gravitatea acuzaţiilor pe care le conţin întrebările de mai sus. Nu eu port vina că, printr-un demers absolut logic, ajungi la asemenea ipoteze!

La acest punct de maximă perplexitate ne aduce, ne obligă tăcerea preopinenţilor noştri, refuzul lor inadmisibil de a da vreo atenţie încercărilor de a li se răspunde la acuzaţii atât de grave! I-au acuzat pe legionari de crime oribile, iar legionarii la acea dată erau un partid cu peste un milion de membri. Puţine sunt familiile de români care să nu fi avut un membru în Mişcarea legionară. Astfel că acuzaţia de genocid, de pogrom, adusă Mişcării Legionare, devine instantaneu o acuzaţie adresată întregului popor român. Cu această adresă a rostit acuzator Elie Wiesel „Aţi ucis! Aţi ucis! Aţi ucis!” …Numai că asemenea acuzaţii, oricât de vehement rostite, trebuie însoţite de dovezi, de probe! Nu cel acuzat trebuie să-şi dovedească nevinovăţia, ci reclamantul este obligat să producă dovezile pe care îşi întemeiază acuzaţiile. Ceea ce evreii, evreii de teapa lui Wiesel, Ioanid sau Ancel, nu au făcut nici până azi! Au acuzat, convocând în acest scop toată mass media, Hollywood-ul etc., dar nu au apelat niciodată la justiţie, la ancheta penală. Iar lucrul cel mai grav, cel mai nebărbătesc, mai descalificant: au refuzat şi descurajat orice confruntare a argumentelor cu cei acuzaţi…

Nu mormintele din cimitir sunt dovada crimelor din ianuarie 1941, ci ancheta judiciară, minuţios şi profesionist făcută înainte de a fi îngropate cadavrele! O anchetă care să convoace martorii, rudele victimelor etc. O anchetă care să stabilească mai înainte de orice identitatea victimelor! O asemenea anchetă nu s-a făcut nici în ianuarie 1941, nici mai târziu! Cazul a fost considerat încheiat deoarece asasinul fusese „descoperit”: Mişcarea Legionară! Adică o comunitate umană alcătuită din mai mult de un milion de membri a fost acuzată şi declarată vinovată de uciderea a 120 de persoane, başca jafurile, incendiile!… Truc ordinar, pentru prostit proştii! Dar trucul a ţinut, iar opinia publică din România şi din străinătate şi-a însuşit condamnarea morală şi penală a legionarilor, care au fost cu toţii, in corpore, consideraţi a fi vinovaţi de genocid, de pogrom…

Nu e nevoie de prea multă fantezie ca să bănuieşti că la vreuna din comemorările evreilor „ucişi” să fi participat chiar şi câţiva dintre cei declaraţi victime. Ce va fi fost în sinea celui care a depus o floare pe mormîntul care purta inscripţionat numele său?! Ce prilej extraordinar de desfăşurare şi descătuşare a vestitului umor evreiesc?! Cât îşi vor fi rîs de prostia noastră, prostie de goimi lipsiţi de orice fantezie!…

…Sunt perfect conştient de gravitatea acuzaţiilor pe care le formulez prin ipotezele propuse. Înainte însă de a fi eu acuzat că batjocoresc sau întinez astfel amintirea victimelor din ianuarie 1941, vreau să se ţină seama de consecinţele pe care acuzaţiile de pogrom le-au atras asupra legionarilor, asupra a sute de mii de români, oameni tineri şi de cea mai bună calitate, care au înfundat închisorile cominterniste, pe drept cuvînt numite iudeo-bolşevice, iar familiile lor au fost ani de zile hăituite, ca nişte proscrişi. Suferinţa acestor sute de mii de români, dacă este să o putem cuantifica şi măsura, nu poate fi comparată cu regimul de care au avut parte evreii în Transnistria sau la Târgu Jiu ori Văcăreşti sau alte „locaţii” ale represiunii anti-semite. Dacă, aşa cum se prefigurează dintr-o mulţime de documente, va fi să conchidem asupra nevinovăţiei legionare, în ce fel vom compensa injustiţia şi injustiţiile de care au avut parte legionarii şi familiile lor? Şi cum vor plăti evreii comunişti (cominternişti) şi slugile lor pentru atâta minciună?

 

 

aprilie 2013

 

ION  COJA

 

 

http://www.ioncoja.ro/legionarii-in-eternitate/legionarii-si-evreii-cine-pe-cine/

aprilie 18, 2013

Şi evreii greşesc, nu-i aşa?(I) & Mascarada abatorului (II)

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 5:34 am

Şi evreii greşesc, nu-i aşa?

Trustul Adevărul a decis retragerea de pe site a textului „Şi evreii greşesc, nu-i aşa?”, semnat de Mihai Tociu, pe blogul său de pe adevarul.ro.
Reprezentanții trustului au precizat, într-un articol, că textul contravine Legii 107/2006, care incriminează negarea Holocaustului, precum şi regulilor redacţiei „Adevărul”.
Grigore Cartianu, Editorul Public (Ombudsman) al Grupului Adevărul: 
„Textul «Şi evreii greşesc, nu-i aşa?», semnat de dl Mihai Tociu, are o abordare inacceptabilă pentru un ziar respectat precum «Adevărul». De asemenea, el încalcă evident legislaţia în vigoare, punând la îndoială secvenţe ale Holocaustului din România şi anumite trăsături ale Holocaustului european. Negaţionismul textului nu se bazează pe dovezi ştiinţifice, ci pe supoziţii şi pe simplele percepţii ale autorului. În caz că dl Tociu va recidiva ori va insista în această direcţie, «Adevărul» va avea o singură soluţie rezonabilă: renunţarea la colaborarea domnului Tociu”.
http://www.paginademedia.ro/2013/01/articol-antisemit-scos-de-pe-blogurile-adevarul/
Iată în continuare articolul d-lui Tociu, care a născut atâta neliniște în rândurile filosemiților de la Adevărul:

Şi evreii greşesc, nu-i aşa?

A trebuit să moară Ceauşescu ca să descopăr că oamenii dintr-o poză din cartea de istorie, morţi, aliniaţi pe jos în curtea Morgii, în pielea goală, încă sunt comemoraţi… Victimele pogromului „legionar”… La urma urmei, au fost şi ei oameni vii, mi-am zis, şi e normal, era să zic creştineşte, ca cineva să le păstreze vie amintirea. Numai că au început să apară întrebările…

 Astăzi, 21 ianuarie 2013, a fost organizată o astfel de comemorare. M-aş fi dus, în calitate de om, ca să ascult ce au de zis ambasadorul Israelului, Stelian Tănase (da, jurnalistul, nu e coincidenţă de nume) şi invitatul de onoare Mircea Albulescu, actorul. Aş fi avut ocazia să o ascult şi pe doamna Maia Morgenstern, şi nu m-aş fi supărat pe domnia sa, indiferent ce ar fi zis. Prea mult a înălţat numele României în cinematografia mondială…
Te simţi binevenit în sinagogă?
Numai că evenimentul a fost organizat în Sinagoga mare din Bucureşti. Ce să caut eu într-o biserică în care nu mă simt bine? E firesc ca o slujbă de pomenire să se ţină într-o biserică, dar de ce să te baricadezi în ea pentru o prezentare a faptelor istorice şi pentru declaraţii politice?
Să nu fi putut oferi primarul sectorului 3, Robert Negoiţă, unul dintre vorbitorii de marcă ai evenimentului, o sală prestigioasă? Să nu mai fi având Comunitatea evreiască bani pentru închirierea unei săli în centrul Bucureştiului, aşa cum cerea importanţa evenimentului? Sau există o raţiune deasupra înţelegerii generale, ca o asemenea acţiune doar să se bifeze, cu batista pe ţambal?
Prima întrebare a fost despre săpun…
Fiind internat într-un spital cu mai mulţi ani în urmă, întâmplarea a făcut să ajung într-un salon cu un inginer chimist, tehnolog într-o fabrică de săpun. Încă îl aud: „Hai, dom’le, fii serios! Nu se poate face săpun la nivel industrial din grăsime umană!”. Dar cum, când… „Nu vă supăraţi, dar eu am terminat o facultate şi de 30 de ani fac numai săpun… Dumneavoastră credeţi ce vreţi…”
În momentul acela am simţit de parcă cineva mi-a luat o greutate imensă de pe umeri. Ideea de a folosi ceva de la oameni, ca materie primă pentru un produs comercial, mi se părea cel mai grotesc atentat la adresa umanităţii. Îmi imaginam cum putea suna o reclamă pentru acel produs şi mi se făcea pielea de găină.
Când „naţional” înseamnă „vinovat eşti tu, cu naţiunea ta!”
Şi totuşi… Într-o după amiază de luni, cuprins de plictiseală, dau drumul la televizor. Singurul post unde vorbeau oameni era televiziunea NAŢIONALĂ… emisiunea Confluenţe, a minorităţilor naţionale… preşedintele comunităţii evreieşti din Ploieşti mă plimba prin cimitirul evreiesc, printre doctori şi avocaţi… îl simţeam aproape, de parcă mă ţinea de braţ.
Deodată, mă opreşte în faţa unui monument: „Aici se odihnesc fraţii şi surorile noastre, transformaţi în săpun de nazişti”. Dar… o clipă… omul ăsta nu e un oarecare, şi nici un necunoscător, şi nici nu este la un şpriţ în bufetul gării: „naziştii” eram EU, şi nu pentru că i-aş fi simpatizat, ci pentru că EU eram cel care trebuia să plec capul…
Şi acum înţelegeţi de ce am scris NAŢIONALĂ, cu litere mari.
Când vine vorba despre discriminare, românii sunt ultimii pe listă
Cuprins de spirit civic şi de încredere în valoarea democratică a legislaţiei non-discriminare, pun pe hârtie o petiţie pe tema „săpunului” către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Trece un an şi nu primesc niciun răspuns. Or fi copleşiţi, săracii, mi-am zis, şi am verificat cât timp le ia să rezolve diverse alte situaţii. Interesant: trei zile pentru doi homosexuali cărora le-a fost refuzat statutul de „îndrăgostiţi” de Velăntainz Dei, o lună pentru un bărbat care s-a cocsat de la un afiş cu angajăm „femeie” de servici. Vă aşteptaţi să spun ceva despre ţigani, nu? Hmmm…
Conform legii, fac o „revenire”, adică le amintesc că trebuie să facă şi ceva ce nu le place. Mai trece un an… Şi, în sfârşit, primesc un răspuns atât de lung, încât nici nu l-am citit. Decât la final: „coadă de peşte”!
Totuşi, uimirea mea nu se îndreaptă către CNCD, nişte oameni care „mănâncă şi ei o pâine”, ci spre „Comunitate”, la nivel de vârf: cum de au dat aviz unei asemenea emisiuni? Apoi, dacă reprezentantul lor din Ploieşti a greşit în aşa hal, de ce nu l-au dat cu capul de toţi pereţii şi apoi un şut în fund? De ce nu l-au dezavuat public pentru răspândirea unei minciuni ridicole şi discreditarea Comunităţii?
Parcă vorbeam despre pogromul „legionar”, nu?
Pe cuvântul meu dacă m-ar fi interesat subiectul, dacă nu l-aş fi cunoscut pe Charles Krafft!
Aşa cum Dumnezeu i-a păcălit pe evrei şi, în loc să le nască Împăratul în puf şi în sunet de trompete, a făcut-o într-un grajd, tot aşa s-a jucat şi cu noi, românii, şi ne-a trimis un mic Mesia, dar nu un cioban mioritic, plesnind de sănătate şi doinind din fluier, ci pe un american scheletic, hipiot patologic, flower-power, mirosind a „iarbă”, cam de 60 de ani: Charles Krafft!
Din câte probleme sunt acum în America şi în lume, pe acest Charles Krafft Dumnezeu l-a încărcat cu obsesia descoperirii victimelor pogromului „legionar” din România. Nu e evreu, n-are rude aici, nu e plictisit de viaţă, ba dimpotrivă, are de lucru de nu-şi vede capul, dar… i s-a năzărit aşa, dintr-o dată, şi ăsta a devenit ţelul vieţii lui. Sau unul dintre ele…
Şi uite aşa a venit până în România, ca să studieze Arhivele… iar eu l-am cunoscut când i-am fost propus ca translator. Dumnezeu le potriveşte pe toate, nu?
De la Woodstock la legionari…
Who the f..k is Charles ăsta, veţi zice, de a devenit aşa de important dintr-o dată? Păi, printre altele, el a fost implicat în organizarea Festivalului de la Woodstock… Google it!
Normal că am avut o discuţie pe tema consecinţelor la nivelul societăţii americane ale aşa zisului festival şi nu m-am putut abţine să-l întreb: „Hey, Charles, who do you think was behind your bloody Woodstock?”. „Well, Mihai, to be sincere, this is still the question of my life: I believe it was either KGB or MOSAD… or both…”.
Înapoi la pogrom…
În pasiunea lui pentru acest pogrom, Charles a citit tot ce a găsit şi a ajuns să corespondeze cu directorul celui mai important muzeu al holocaustului, din Ierusalim, pardon, Tel Aviv, pardon, Washington… Washington? Da! Radu Ioanid este cel în cauză şi poate explica de ce Washington.
Întrebările lui Charles au fost cât se poate de simple şi de logice: din sutele, sau miile de morţi în luptele de stradă din 21-23 ianuarie 1941, cum de a putut comunitatea evreiască să aleagă cadavrele morţilor evrei şi să le ia de la Morgă, în focul evenimentelor? Ia încearcă acum să iei un cadavru de la Morgă, fără documente, să vezi ce păţeşti! Dară-mi-te în situaţii de excepţie…
S-au grăbit ca fata mare la măritat
De ce nu au aşteptat şi ei, ca toţi ceilalţi, să le fie făcută autopsia, să li se elibereze certificat medico-legal, cu cauza şi împrejurările morţii, să fie identificaţi de către rude? Ar fi avut acum nişte dovezi „beton”.
Ei zic că au vrut să respecte tradiţia iudaică, să fie îngropaţi de pe o zi pe alta! Păi, creştinii se îngroapă la trei zile, dar, în cazul unor situaţii criminale, dogma cedează în favoarea aflării cât mai multor date despre făptaş… Sau nu sunt ortodocşii suficient de dogmatici?
Charles Krafft a fost surprins că lista celor 123 de nume de victime ale pogromului nu are în spate documente, şi că Radu Ioanid sau „Comunitatea” nu se înghesuie să-i facă lumină.
Cine plânge morţii?
Şi a mai băgat el de seamă ceva ce nu se potriveşte: 123 de morţi ar trebui să aibă 123 de familii, cu copii, fraţi, surori, nepoţi, acum strănepoţi şi stră-strănepoţi, care ar fi trebuit să umple pădurea de la Jilava cu lumânări aprinse… „Du-te în cimitirul eroilor Revoluţiei între 21 şi 23 decembrie, şi nu vei avea loc de părinţi, copii şi nepoţi… peste 20 de ani vor fi strănepoţi, peste alţi 20 vor fi stră-stră-nepoţi, şi peste 100 de ani vor fi tot ai lor, pentru că sunt, în primul rând, morţii lor. În partea cealaltă a lumii dacă ar fi, şi tot vor trimite pe cineva cu avionul să le aprindă o lumânare, for this is how God made us… Pe când la morţii ăştia vin doar preşedinţi, ambasadori, jurnalişti şi actori… I wouldn’t like that myself…”.
I-am arătat lui Charles celebra poză din cartea de istorie. Hai, Charles, mai zi ceva! Mi-a zâmbit sarcastic, şi m-a intrebat dacă am vazut celebrele imagini cu cadavrele cusute pe burtă de laTimişoara, din Revoluţie…
Eu, ce pot să zic acum? Cine ar trebui să aibă interesul să alunge orice umbră de îndoială pe care o are Charles Krafft?
Charles a bătut drumul până în România în speranţa că va putea dormi liniştit când se va întoarce acasă la el. În schimb, s-a ales doar cu o copie a unei cereri pentru studierea Arhivelor pogromului, la care, după şapte ani, încă aşteaptă răspuns.
Aveţi ceva de declarat? Da, un săpun…
Întors în America, Charles mi-a trimis prin poştă un săpun, făcut de el, din rămăşiţe umane. Probabil singurul din lume… Din nişte suedezi, parcă… Vă închipuiţi mirarea vameşului când i-am spus că în colet se află… un săpun.
S-a uitat la săpun… s-a uitat la mine… s-a uitat la mine… Probabil că am eu ceva, puţin altfel…
sursa: adevarul.ro
comentariu rapcea.ro: multe bloguri nationaliste s-au grăbit să preia știrea, că articolul lui Mihai Tociu a fost cenzurat de cei de la „Adevărul jidănesc despre Holocash”, însă nimeni nu a avut curajul să redea articolul cenzurat. Cata așa stau lucrurile cu băieții „curajoși” din mediul naționalist online. Felicitări lui Tociu. Păcat că nu sunt prea mulți ca el.
Mihai Tociu, semnatarul articolului „Și evreii greșesc, nu-i așa?”: 
„Înţeleg decizia editorială a redacţiei ”Adevărul”, în contextul în care probabil că orice alt ziar ar fi procedat la fel. Şi totuşi, cred că era în interesul tuturor ca subiectele abordate în articol să fi fost dezbătute prin intermediul argumentelor şi al dovezilor istorice, şi nu ghilotinate de o lege adusă de vânt. Dar asta depinde şi de noi, şi de vremuri…”

Mascarada abatorului (II): Şi evreii greşesc, nu-i aşa?

Posted in Căile pierzaniei by Muritor on 22/01/2013

Doar evreii sînt oameni, restul sînt ... dobitoace cu raţiune

Doar evreii sînt oameni, restul sînt … dobitoace cu raţiune

A trebuit să moară Ceauşescu ca să descopăr că oamenii dintr-o poză din cartea de istorie, morţi, aliniaţi pe jos în curtea Morgii, în pielea goală, încă sunt comemoraţi… Victimele pogromului „legionar”… La urma urmei, au fost şi ei oameni vii, mi-am zis, şi e normal, era să zic creştineşte, ca cineva să le păstreze vie amintirea. Numai că au început să apară întrebările…

Astăzi, 21 ianuarie 2013, a fost organizată o astfel de comemorare. M-aş fi dus, în calitate de om, ca să ascult ce au de zis ambasadorul Israelului, Stelian Tănase (da, jurnalistul, nu e coincidenţă de nume) şiinvitatul de onoare Mircea Albulescu, actorul. Aş fi avut ocazia să o ascult şi pe doamna Maia Morgenstern, şi nu m-aş fi supărat pe domnia sa, indiferent ce ar fi zis. Prea mult a înălţat numele României în cinematografia mondială…

Te simţi binevenit în sinagogă?

Numai că evenimentul a fost organizat în Sinagoga mare din Bucureşti. Ce să caut eu într-o biserică în care nu mă simt bine? E firesc ca o slujbă de pomenire să se ţină într-o biserică, dar de ce să te baricadezi în ea pentru o prezentare a faptelor istorice şi pentru declaraţii politice?

Să nu fi putut oferi primarul sectorului 3, Robert Negoiţă, unul dintre vorbitorii de marcă ai evenimentului, o sală prestigioasă? Să nu mai fi avînd Comunitatea evreiască bani pentru închirierea unei săli în centrul Bucureştiului, aşa cum cerea importanţa evenimentului? Sau există o raţiune deasupra înţelegerii generale, ca o asemenea acţiune doar să se bifeze, cu batista pe ţambal?

Prima întrebare a fost despre săpun…

Fiind internat într-un spital cu mai mulţi ani în urmă, întîmplarea a făcut să ajung într-un salon cu un inginer chimist, tehnolog într-o fabrică de săpun. Încă îl aud: „Hai, dom’le, fii serios! Nu se poate face săpun la nivel industrial din grăsime umană!”. Dar cum, cînd… „Nu vă supăraţi, dar eu am terminat o facultate şi de 30 de ani fac numai săpun… Dumneavoastră credeţi ce vreţi…”

În momentul acela am simţit de parcă cineva mi-a luat o greutate imensă de pe umeri. Ideea de a folosi ceva de la oameni, ca materie primă pentru un produs comercial, mi se părea cel mai grotesc atentat la adresa umanităţii. Îmi imaginam cum putea suna o reclamă pentru acel produs şi mi se făcea pielea de găină.

Cînd „naţional” înseamnă „vinovat eşti tu, cu naţiunea ta!”

Şi totuşi… Într-o după amiază de luni, cuprins de plictiseală, dau drumul la televizor. Singurul post unde vorbeau oameni era televiziunea NAŢIONALĂ… emisiunea Confluenţe, a minorităţilor naţionale… preşedintele comunităţii evreieşti din Ploieşti mă plimba prin cimitirul evreiesc, printre doctori şi avocaţi… îl simţeam aproape, de parcă mă ţinea de braţ.

Deodată, mă opreşte în faţa unui monument: „Aici se odihnesc fraţii şi surorile noastre, transformaţi în săpun de nazişti”. Dar… o clipă… omul ăsta nu e un oarecare, şi nici un necunoscător, şi nici nu este la un şpriţ în bufetul gării: „naziştii” eram EU, şi nu pentru că i-aş fi simpatizat, ci pentru că EU eram cel care trebuia să plec capul…

Şi acum înţelegeţi de ce am scris NAŢIONALĂ, cu litere mari.

Cînd vine vorba despre discriminare, românii sunt ultimii pe listă

Cuprins de spirit civic şi de încredere în valoarea democratică a legislaţiei non-discriminare, pun pe hîrtie o petiţie pe tema „săpunului” către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Trece un an şi nu primesc niciun răspuns. Or fi copleşiţi, săracii, mi-am zis, şi am verificat cît timp le ia să rezolve diverse alte situaţii. Interesant: trei zile pentru doi homosexuali cărora le-a fost refuzat statutul de „îndrăgostiţi” de Velăntainz Dei, o lună pentru un bărbat care s-a cocsat de la un afiş cu angajăm „femeie” de servici. Vă aşteptaţi să spun ceva despre ţigani, nu? Hmmm…

Conform legii, fac o „revenire”, adică le amintesc că trebuie să facă şi ceva ce nu le place. Mai trece un an… Şi, în sfîrşit, primesc un răspuns atît de lung, încît nici nu l-am citit. Decît la final: „coadă de peşte”!

Totuşi, uimirea mea nu se îndreaptă către CNCD, nişte oameni care „mănîncă şi ei o pîine”, ci spre „Comunitate”, la nivel de vîrf: cum de au dat aviz unei asemenea emisiuni? Apoi, dacă reprezentantul lor din Ploieşti a greşit în aşa hal, de ce nu l-au dat cu capul de toţi pereţii şi apoi un şut în fund? De ce nu l-au dezavuat public pentru răspîndirea unei minciuni ridicole şi discreditarea Comunităţii?

Parcă vorbeam despre pogromul „legionar”, nu?

Pe cuvîntul meu dacă m-ar fi interesat subiectul, dacă nu l-aş fi cunoscut pe Charles Krafft!

Aşa cum Dumnezeu i-a păcălit pe evrei şi, în loc să le nască Împăratul în puf şi în sunet de trompete, a făcut-o într-un grajd, tot aşa s-a jucat şi cu noi, românii, şi ne-a trimis un mic Mesia, dar nu un cioban mioritic, plesnind de sănătate şi doinind din fluier, ci pe un american scheletic, hipiot patologic, flower-power, mirosind a „iarbă”, cam de 60 de ani: Charles Krafft!

Din cîte probleme sunt acum în America şi în lume, pe acest Charles Krafft Dumnezeu l-a încărcat cu obsesia descoperirii victimelor pogromului „legionar” din România. Nu e evreu, n-are rude aici, nu e plictisit de viaţă, ba dimpotrivă, are de lucru de nu-şi vede capul, dar… i s-a năzărit aşa, dintr-o dată, şi ăsta a devenit ţelul vieţii lui. Sau unul dintre ele…

Şi uite aşa a venit pînă în România, ca să studieze Arhivele… iar eu l-am cunoscut cînd i-am fost propus ca translator. Dumnezeu le potriveşte pe toate, nu?

De la Woodstock la legionari…

Who the f..k is Charles ăsta, veţi zice, de a devenit aşa de important dintr-o dată? Păi, printre altele, el a fost implicat în organizarea Festivalului de la Woodstock… Google it!

Normal că am avut o discuţie pe tema consecinţelor la nivelul societăţii americane ale aşa zisului festival şi nu m-am putut abţine să-l întreb: „Hey, Charles, who do you think was behind your bloody Woodstock?”. „Well, Mihai, to be sincere, this is still the question of my life: I believe it was either KGB or MOSAD… or both…”.

Înapoi la pogrom…

În pasiunea lui pentru acest pogrom, Charles a citit tot ce a găsit şi a ajuns să corespondeze cu directorul celui mai important muzeu al holocaustului, din Ierusalim, pardon, Tel Aviv, pardon, Washington… Washington? Da! Radu Ioanid este cel în cauză şi poate explica de ce Washington.

Întrebările lui Charles au fost cît se poate de simple şi de logice: din sutele, sau miile de morţi în luptele de stradă din 21-23 ianuarie 1941, cum de a putut comunitatea evreiască să aleagă cadavrele morţilor evrei şi să le ia de la Morgă, în focul evenimentelor? Ia încearcă acum să iei un cadavru de la Morgă, fără documente, să vezi ce păţeşti! Dară-mi-te în situaţii de excepţie…

S-au grăbit ca fata mare la măritat

De ce nu au aşteptat şi ei, ca toţi ceilalţi, să le fie făcută autopsia, să li se elibereze certificat medico-legal, cu cauza şi împrejurările morţii, să fie identificaţi de către rude? Ar fi avut acum nişte dovezi „beton”.

Ei zic că au vrut să respecte tradiţia iudaică, să fie îngropaţi de pe o zi pe alta! Păi, creştinii se îngroapă la trei zile, dar, în cazul unor situaţii criminale, dogma cedează în favoarea aflării cît mai multor date despre făptaş… Sau nu sunt ortodocşii suficient de dogmatici?

Charles Krafft a fost surprins că lista celor 123 de nume de victime ale pogromului nu are în spate documente, şi că Radu Ioanid sau „Comunitatea” nu se înghesuie să-i facă lumină.

Cine plînge morţii?

Şi a mai băgat el de seamă ceva ce nu se potriveşte: 123 de morţi ar trebui să aibă 123 de familii, cu copii, fraţi, surori, nepoţi, acum strănepoţi şi stră-strănepoţi, care ar fi trebuit să umple pădurea de la Jilava cu lumînări aprinse… „Du-te în cimitirul eroilor Revoluţiei între 21 şi 23 decembrie, şi nu vei avea loc de părinţi, copii şi nepoţi… peste 20 de ani vor fi strănepoţi, peste alţi 20 vor fi stră-stră-nepoţi, şi peste 100 de ani vor fi tot ai lor, pentru că sunt, în primul rînd, morţii lor. În partea cealaltă a lumii dacă ar fi, şi tot vor trimite pe cineva cu avionul să le aprindă o lumînare, for this is how God made us… Pe cînd la morţii ăştia vin doar preşedinţi, ambasadori, jurnalişti şi actori… I wouldn’t like that myself…”.

I-am arătat lui Charles celebra poză din cartea de istorie. Hai, Charles, mai zi ceva! Mi-a zîmbit sarcastic, şi m-a intrebat dacă am vazut celebrele imagini cu cadavrele cusute pe burtă de la Timişoara, din Revoluţie…

Eu, ce pot să zic acum? Cine ar trebui să aibă interesul să alunge orice umbră de îndoială pe care o are Charles Krafft?

Charles a bătut drumul pînă în România în speranţa că va putea dormi liniştit cînd se va întoarce acasă la el. În schimb, s-a ales doar cu o copie a unei cereri pentru studierea Arhivelor pogromului, la care, după şapte ani, încă aşteaptă răspuns.

Aveţi ceva de declarat? Da, un săpun…

Întors în America, Charles mi-a trimis prin poştă un săpun, făcut de el, din rămăşiţe umane. Probabil singurul din lume… Din nişte suedezi, parcă… Vă închipuiţi mirarea vameşului cînd i-am spus că în colet se află… un săpun.

S-a uitat la săpun… s-a uitat la mine… s-a uitat la mine… Probabil că am eu ceva, puţin altfel…

De Mihai Tociu – Adevărul

 

Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!Mărturie a Sfântului Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului despre Dreptcredinciosul voevod Mihai Viteazul şi adeverirea dreptei credinţe

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 5:25 am

 

Mărturie a Sfântului Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului despre Dreptcredinciosul voevod Mihai Viteazul şi adeverirea dreptei credinţe

mihai-viteazul“Cind Mihail-Voda, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory si a luat sceptrul Ardealului, a sosit in orasul de scaun, numit Balgrad, si a voit ca sa zideasca acolo, in oras, o biserica ortodoxa. Insa preotii, orasenii si toti boierii, fiind de credinta latineasca [a Papei], nu-i ingaduiau sa zideasca, zicind ca ei sint de credinta dreapta si de aceea nu doresc sa aiba in orasul lor o biserica de lege straina. Atunci domnitorul le-a spus: “Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra. Noi insa, fiind dreptcredinciosi, avem puterea cea adevarata a harului Sfintului Duh, pe care si cu fapta sintem gata intotdeauna s-o aratam, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Dar ei voiau sa-si dovedeasca dreptatea prin infruntare de cuvinte si dispute. Ci el le-a zis: “Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediti, altfel va voi arata eu, intru incredintarea tuturor”. Iar ei i-au spus: “Cum sa aratam? Caci nu e cu putinta sa dovedim decit cu cuvintul sfintelor scripturi”. El le-a zis: “In dispute este osteneala fara de capat, dar noi, fara infruntari de vorbe, putem usor sa dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideti, zice, in mijlocul orasului si acolo sa ni se aduca apa curata, iar arhiereul meu si preotii sai o vor sfinti in vazul tuturor. Tot asa vor face si ai vostri, deosebit, si, sfintind-o, o vom pune in biserica voastra cea mare, in vase osebite, pe care le vom astupa si le vom pecetlui cu pecetile noastre, pecetluind siusa bisericii pentru 40 de zile. Si a cui apa va ramine nestricata, ca si cum de-abia ar fi fost scoasa din izvor, credinta aceluia este dreapta, iar daca apa cuiva se va strica, credinta lui este rea. Daca apa mea va ramine nestricata, cum nadajduiesc ca ma va ajuta Dumnezeu, voi n-o sa va mai impotriviti si o sa-mi ingaduiti sa zidesc biserica, iar daca nu, faca-se voia voastra, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat cu totii intr-un glas: “Bine, bine, sa fie asa!”. Si, a doua zi dimineata, a iesit domnitorul cu toti boierii si curtenii sai in piata, cu episcopul si cu preotii, slujind litia dupa obicei, cu cruci, cu luminari si candele. Si, ajungind la locul pregatit, au savirsit marea sfintire a apei, rugindu-se cu totii lui Dumnezeu, cu lacrimi si suspine, sa proslaveasca dreapta credinta, iar pe cea rea s-o faca de rusine. Tot in piata, dar deoparte, in fata tuturor, latinii au sfintit apa si au sarat-o. Dupa care, astfel sfintindu-si apa, fiecare a turnat apa lui sfintita in cite un vas osebit, apoi si-au pus pecetile pe amindoua parti ale vaselor, le-au dus si le-au pus in biserica cea mare, au incuiat usil! e, le-au pecetluit si au plecat. In fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preotii si cu toti dreptcredinciosii, se rugau, postind. Tot asa au facut si latinii. Si dupa ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor si i-a zis: “Doamne, cheama-i pe latini si pe preotii lor si nu astepta ziua a patruzecea, cea hotarita. Sa mergem la biserica si, desfâcind pecetile, sa deschidem usile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-si pun cu adevarat nadejdea in El, nu se vor face de rusine”. Domnitorul, deci, chemindu-i pe toti, precum l-a sfatuit episcopul, a mers la biserica si, deschizind usile, au intrat cu totii. Mai intii, episcopul ortodox, ingenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicind: “Doamne, Dumnezeule, Unul in Sfinta Treime slavit si preamarit, precum inainte vreme pe dreptul Tau Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevarul Tau si i-ai rusinat pe cei de rea credinta, auzi-ma acum si pe mine, robul Tau nevrednic, dimpreuna cu toti robii Tai de aici, nu pentru vrednicia noastra, pe care n-o avem, ci pentru slavirea numelui Tau sfint si pentru intarirea credintei noastre, care este adevarata credinta in Tine, arata intreg harul Sfintului Duh in apa aceasta, ca prin nestricaciunea ei sa vada toti ca numai in biserica Ta greceasca si soborniceasca de la Rasarit se afla credinta cea adevarata si harul cel adevarat al Sfintului Duh. Caci Tu esti singurul Care pe toate le binecuvintezi si le sfintesti, Dumnezeul nostru, si slava Tie iti inaltam, Tatalui si Fiului si Sfintului Duh, acum, si pururi, si in vecii vecilor, Amin!”. Ridicindu-se si cintind: “Doamne, Lumina mea si Mintuitorul meu, de cine sa ma tem” – a rupt pecetea vasului cu apa sfintita si, uitindu-se la ea, a gasit-o mai curata si mai limpede decit inainte, cu mirosul neschimbat, ca si cum ar fi fost luata dintr-un izvor curgator, dupa care strigat, zicind: “Slava Tie, Dumnezeul nostru, Care Ti-ai plecat urechea la rugaciunile noastre, Slava Tie, Care proslavesti biserica Ta, Slava Tie, care intaresti cu slava credinta cea dreapta si nu ne-ai facut de rusine in asteptarile noastre”. Si a zis catre toti: “Veniti sa vedeti cum a stat aceasta apa atitea zile, raminind nestricata datorita harului Sfintului Duh, si incredintati-va ca adevarata este credinta noastra ortodoxa”. Iar latinii, rugindu-se si facind slujba dupa cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului in care se afla apa lor si, cum l-au destupat, toata biserica s-a implut de duhoare, ca s-au inspaimintat toti latinii si au strigat cu uimire: “Adevarata este credinta greceasca pe care o tine domnitorul. Sa-si zideasca, deci, biserica in orasul nostru, caci, fiindca nu i-am ingaduit, Dumnezeu s-a miniat pe noi si ne-a imputit apa”. Si astfel, facuti de ocara, latinii si cu preotii lor s-au imprastiat cu mare rusine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinta ortodoxa. Iar domnitorul, cu episcopul sau, cu preotii, cu toti boierii si ostasii sai, plini de bucurie si fericire, s-au intors la curte, slavindu-L si multumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre intarirea adevaratei credinte ortodoxe. In aceeasi zi a facut o mare ospat pentru intregul oras si pentru toata oastea sa.

Toti locuitorii tarii Ardealului, cu juramint, s-au aratat bucurosi sa zideasca biserica si sa n-o darime niciodata. Deci, domnitorul a inceput indata zidirea (dar nu in oras, ca nu cumva, o data cu schimbarea vremurilor, sa fie darimata, ci linga oras, aproape de zidul cetatii, intr-un loc frumos) si, dupa ce a zidit-o, a inchinat-o “…” si a mutat episcopia acolo (caci episcopii locuisera pina atunci in alt loc), unde se afla si astazi, cu bunavointa lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Balgradului, pe Ioan, barbat blind, virtuos si sfint, care, traind acolo in mare sfintenie, s-a invrednicit sa capete harul facerii de minuni. Dupa ce a murit, trupul lui a ramas si pina astazi neputrezit si bine mirositor, facind multe minuni pentru cei ce vin cu credinta la racla lui, intru slavirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia I se cuvine toata slava, cinstirea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal Lui Cel fara de inceput si cu preasfintul, preabunul, de viata datatorul Duh Sfint al Lui, acum, si pururea, si in vecii vecilor, Amin!

Si cele scrise aici le-am am citit intr-un letopiset muntenesc si le-am auzit de la multi oameni vrednici de crezare, care au vazut cu ochii lor, dar mai ales de la parintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofat al tarii Ungro-Vlahiei, si de la Dragomir, marele pitar al aceleiasi tari.”

Petru Movila, Arhiepiscop, Mitropolit al Kievului, Arhimandrit al Lavrei Pecerska, cu mina proprie.

romania-in-timpul-lui-mihai

(Noua Arhiva Romaneasca, 28 aprilie, 2oo7)

Partajează:

martie 9, 2013

IUDAIZAREA ACADEMIEI ROMÂNE

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 9:37 am

În anul în care trupele sovietice staţionate temporar pe teritoriul României au fost retrase (5 iunie 1958), a început să adie un vânt de libertate. Mass media începuseră să fie mai puţin cenzurate. Atunci am beneficiat de o invitaţie la vizionarea unor filme şi jurnale din anii 1935-1944. Într-una din zile am văzut un „jurnal“ în care ministrul Educaţie Naţionale, Petre ANDREI(1891-1940) scuipa cadavrele celor nouă martiri care l-au pedepsit pe Armand Călinescu. Din ordinul lui Petre Andrei fuseseră aduşi la faţa locului şi obligaţi să scuipe cadavrele elevii de liceu şi elevii şcolilor primare. Echipa celor nouă martiri era formată din Miti Dumitrescu, jurist licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti, şase studenţi de la Universitatea Bucureşti şi doi muncitori cu liceul absolvit.

Cadavrele celor nouă au fost depuse la locul atentatului, în strada Ştirbei Vodă, la întretăierea cu Bulevardul Ardealului, unde au fost lăsate mai multe zile. Prefectura Poliţiei Capitalei montase în jurul cadavrelor mai multe tribune, pentru ca publicul să vadă descompunerea cadavrelor. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu cadavrele celor nouă martiri. După toate probabilităţile, au fost incinerate la Crematoriul Cenuşa, iar resturile rezultate au fost aruncate la gunoi. Şeful echipei justiţiare, Dumitru (Miti) Dumitrescu, nu era legionar. Era român, ortodox şi mare patriot.
După vizionarea filmului, am încercat să aflu câte ceva date biografice despre ministrul Petre Andrei. Am aflat că a fost ministru al Educaţiei Naţionale în anii 1938-1940 şi profesor la Catedra de Sociologie a Universităţii din Iaşi. Au trecut anii, uitasem de profesorul Petre Andrei şi de acţiunea lui din ziua de 22 septembrie 1939, rămasă pe pelicula din „jurnalul de epocă“. În anul 1976 cumpărasem de la Librăria Mihai Eminescu cartea lui Constantin C. Giurescu,AMINTIRI (Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976, vol. 1). În carte sunt prezentate date despre demnitarii cu care a fost contemporan Constantin C. Giurescu; la pag. 308-309, sunt prezentate unele date biografice ale profesorului Petre Andrei, de unde citez: „Petre Andrei fusese numit profesor la 1 decembrie 1922, la Catedra de sociologie la Universitatea din Iaşi. Bun specialist, Andrei era, însă, aprig la politică; chiar cu o notă de exclusivitate“. De aceea îşi făcuse şi adversari, în special în rândurile extremei drepte. În toamna anului 1940, a început prigoana celor neagreaţi. La Iaşi, primii urmăriţi au fost Petre Andrei şi Iorgu Iordan, amândoi naţional-ţărănişti. La Iordan s-au prezentat agenţii şi l-au invitat să-i urmeze la Bucureşti. I-au urmat şi, odată ajunşi în Capitală, a izbutit să fie eliberat, după care s-a întors la Iaşi. Petre Andrei, când agenţii s-au prezentat şi i-au spus că trebuie să-i însoţească, a cerut voie să meargă la baie, spre a se îmbrăca. I s-a dat voie, dar, ajuns în sala de baie, a luat două pastile de cianură, pe care le avea pregătite şi, în câteva clipe, a fost mort. Dacă se stăpânea şi venea la Bucureşti, probabil că ar fi scăpat şi el cu viaţă. Teama i-a fost fatală. Profesorul Constantin C. Giurescu, întrucât fusese ministrul Informaţiilor şi Propagandei în primăvara anului 1940, ştia că Petre Andrei nu figura printre cei care urmau să fie arestaţi.

Zilele trecute, căutând ceva în lucrarea Dicţionar. Membrii Academiei Române 1866-2003(Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, ediţia a 3-a), am constatat că Petre Andrei este membru post mortem al Academiei Române (din 31 martie 1991). Nu ştiu ce mari merite a avut Petre Andrei, dar ştiu precis că, pe scara ierarhică a valorilor specialiştilor în domeniul sociologiei şi filozofiei sunt alţii înaintea lui. Prezint numai câţiva sociologi şi filozofi: Vasile Conta (1845-1882); Ştefan Zeletin (1882-1934); Traian Brăileanu (1882-1947); Dimitrie Drăghicescu (1875-1946); Mircea Vulcănescu (1904-1952); Alexandru Claudian (1898-1962); Virgil Bărbat (1879-1931); ş.a. Singurul merit deosebit al lui Petre Andrei a fost că avea origine evreiască.

Gândindu-mă la Petre Andrei, mi-am amintit de alţi neoameni, ajunşi mari revoluţionari cu certificate, care au batjocorit cadavrul colonelului-erou Gheorghe Trosca (25.03.1946-24.12.1989), ucis mişeleşte în primele zile alte loviturii de stat din decembrie 1989, din ordinul generalului-ţigan Nicolae Militaru (nume anterior: Lepădatu). Ar fi bine să se publice numele acestor profanatori de cadavre, căci lista lor există la Ministerul Apărării Naţionale. Opinia publică va rămânea consternată când va afla numele lor. La fel de utilă ar fi să se releve cine a citit, şi din iniţiativa cui, mizerabila „Declaraţie de la Budapesta“ în Piaţa Universităţii din Bucureşti, pe 21 decembrie 1989! Dacă s-ar vrea să se ştie, probabil că s-ar putea afla (vezi Aurel Perva şi Carol Roman, Misterele Revoluţiei Române, Editura Caro, Bucureşti, 1990, pag. 29-30).

După complotului internaţional antiromânesc din decembrie 1989, numărul membrilor Academiei Române s-a mărit de la 99 la 181. Din 1948 până azi, Academia Româna s-a umplut de alogeni, majoritatea ascunzându-şi originea etnică sub paravanul unor nume neaoş româneşti. S-au terminat românii instruiţi?!

Stau şi mă gândesc dacă nu cumva acţiunea de primire a cât mai mulţi membri în Academia Română, unii de o valoare îndoielnică, nu este făcută intenţionat spre a compromite Academia Română! În anul 2003 a apărut Dicţionarul membrilor Academiei Române, indicat mai sus, sub semnătura eminentului istoric dr. Dorina N. Rusu. Cartea a apărut într-o ediţie de lux şi cuprinde medalioanele a 1547 de membri aleşi în Academia Română, între 1860-2003, şi 529 de membri din străinătate (419 membri de onoare, 109 membri corespondenţi şi unul ales post mortem). În anul 1999, a apărut ediţia precedentă a dicţionarului membrilor Academiei Române. În dicţionar, abrevierile au următoarea semnificaţie: m.c. = membru corespondent; m.c.s.  = membru corespondent  străin; m.o. = membru de onoare; m.o.s. = membru de onoare străin; m.t. = membru titular; r.d. = repus în drepturi; reconf. = reconfirmat; excl. = exclus.

Citind cu atenţie Dicţionarul membrilor Academiei Române, m-a surprins faptul că, după complotului internaţional antiromânesc din decembrie 1989, au fost aleşi membri ai Academiei Române foarte puţini români, majoritatea celor aleşi fiind alogeni, a căror valoare, la mulţi dintre ei, este discutabilă.Realitatea evreiasca, nr. 253

În revista Realitatea evreiască, nr. 252-253/2006, a apărut articolul „Evrei în Academia Română“, care cuprinde o listă substanţială a acestor evrei, cu menţiunea că, înainte de 1948, fuseseră primiţi numai cinci membri: Paul Ehrlich (1911); David Emanuel (1936); Felix Iacob (1879); Moses Gaster (1929); August Kanitz (1882). Prezint, în continuare, lista apărută în Realitatea evreiască: Ion Banu (1913-1993), filosof, m.c.; Eugen Barasch (1905-1986), jurist, m.t.;Martin Bercovici (1902-1971), inginer, m.t.;Haim Brezis (1944-), matematician, m.o. (Franţa); Nicolae Cajal (1919-2004), medic, m.t.; Mihail M. Cernea, pe numele real anterior Moise Katz (1931-), sociolog, m.c. (S.U.A.; a şters-o din România în 1974); Constantin Dobrogeanu-Gherea, numele lui real era Solomon Katz (1855-1920), critic şi teoretician literar, ales p.m.; Paul Ehrlich (1854-1915), fizician, m.o. (Germania); Jacques M. Elias (1844-1923), bancher, moşier, filantrop, ales p.m.; David Emanuel (1854-1941), matematician, m.o.; Iacob Felix (1832-1905), medic, m.t.;Mihai Florescu, născut cu numele de Iancu Iacobi (1912-2000), inginer chimist, m.c.; Erwin M. Friedländer (1925-), fizician, m.c.; Ernö Gall (1917-2000), filosof, m.t.; Moses Gaster (1856-1939), filolog, m.o.; Alexandru Graur, numele anterior fiind Alter Braurer (1900-1988), lingvist, m.t.; Mendel Haimovici (1906-1973), matematician, m.t.; Simion Iagnov (1892-1958), medic, m.c.; Idel Ianchelevici (1909-1994), sculptor, m.o.; Ion Ianoşi, cu numele anterior Ioan-Maximilian Steinberger (1928-), estetician, m.o.; Constantin Ionescu-Gulian (1914-2011), filosof, m.t.; Iosif Iser (1881-1958), pictor, m.t.; August Kanitz (1843-1896), botanist, m.c.;Ephraim Katzir-Katchalski (1916-2009), chimist, m.o.; Arthur Kreindler (1900-1988), medic, m.t.; Barbu Lăzăreanu (1881-1957), istoric literar, m.t.; György Sandor Ligeti (1923-2006), compozitor, m.o.; Solomon Marcus (1925-), matematician, m.t.; Benedic Menkeş (1904-1987), medic, m.c.; Sir Yehudi Menuhin (1916-1999), violonist, dirijor, m.o.; Ion Rachmuth (1911-1990), economist, m.c.; Mihai Roller (1908-1958), istoric, om politic, m.t.; David Moses Rosen, având numele evreiesc de David Moshé Rozén (1912-1994), şef-rabinul Cultului Mozaic, m.o.;Oscar Sager (1894-1981), medic, m.o.; Alexandru S. Sanielevici (1899-1969), fizician, m.c.;Simion Sanielevici (1870-1963), matematician, m.o.; Alice Săvulescu (1905-1970), botanistă, m.t.; Eugen Segal (1933-), chimist, m.c.; Michael Sela (1924-), imunolog, m.o.; Maya Simionescu(1937-), biolog, m.t.; Ivan Singer (1929-), matematician, m.c.; Matei Socor (1908-1980), compozitor, m.c.; Ştefan Stâncă (1865-1896), medic, ales p.m.; Alexandru Şafran, cu numele evreiesc Yehuda Alexandre Shafran (1910-2006), şef-rabin în România, apoi, în Elveţia, m.o.;Tudor Vianu (1897-1964), estetician, m.t.; Elie Wiesel (1928-2014), ziarist, lider al falsei propagande holocaustice, m.o.; Barbu Zaharescu, pe numele său real Bercu Zuckerman (1906-2000), economist, m.c. (cf. şi facsimilul paginii din Realitatea evreiască). Este curios că, în biografia de pe Wikipedia, indicată de hyperlink-ul marcat pe numele său, Matei Socor este prezentat ca fiind armean; cum s-a ajuns să fie trecut pe lista evreilor? Dar este posibil şi invers: să fie mai mulţi evrei în Academia Română, cu nume româneşti, dar să nu fie indicaţi de revistaRealitatea evreiască, pentru a ascunde, pe de o parte, preponderenţa acestora şi a nu alarma opinia publică, precum şi, pe de altă parte, pentru a le asigura insinuarea în organismele de conducere ale Statului Român!

Dicţionarul nu menţionează originea sau apartenenţa etnică a celor incluşi şi este posibil ca, pe lângă cei care apar în lista întocmită de Comunitatea evreiască, să mai fie şi alţii. Ei îşi ascund numele evreieşti la fel ca infractorii care-şi ascund faţa în spatele unei măşti. De ce, înDicţionarul Academiei Române, nu este menţionată originea etnică a membrilor ei? …

Ar fi util de ştiut câţi din membrii aleşi după decembrie 1989 sunt evrei sau, mai precis, jidani?

La 9 iunie 1948, conducerea iudeo-stalinistă a României a desfiinţat Academia Română. (Vedeţi cartea lui Neagu Cosma, Desromânizarea Academiei Române, Editura Bravo Press, Bucureşti, 1996, şi revista Memoria, nr. 28, care apare sub egida Uniunii Scriitorilor români.) La 12 august se aproba „Statutul de organizare şi funcţionare al Academiei R.P.R.“, cu şase secţii, în loc de trei, câte fiinţau înainte. Prilej pentru masiva epurare. La Secţia literară, din 38 de membri titulari şi corespondenţi, au rămas în Academia R.P.R. NUMAI OPT, DINTRE CARE PATRU ONORIFICI. Au fost, astfel, îndeprtaţi 28, adică 73,6 la sută, deci aproape trei sferturi! Printre cei epuraţi se afla şi Constantin Rădulescu-Motru, iar alături de el erau: Petru Antonescu, lucian Blaga, Theodor Capidan, Dumitru Caracostea, Ştefan Ciobanu, Ion Petrovici, Sextil Puşcariu, Ion Agârbiceanu, Tiberiu Brediceanu, Mihail Codreanu, Pantelimon Halipa, Adrian Maniu, Alexandru Marcu, Basil Munteanu, Ion Muslea, Ilie Torouţiu, Alexandru Tzigara-Samurcaş. Şi mai dramatică a fost epurarea la Secţia istorică, unde, din 40 de titulari şi corespondenţi, au rămas în Academia R.P.R., în 1948, doar trei (!), dintre care unul onorific. Epurarea a fost de 93 la sută!Serban Milcoveanu, Teroarea de stat

Secţia ştiinţifică a fost relativ mai puţin lovită. Din 30 de membri au rămas 13, dintre care trei onorifici. După decembrie 1989 unii dintre academicienii epuraţi au fost repuşi în drepturi. De ce nu au fost repuşi în drepturi toţi foştii membri ai Academiei Române? Este obligatoriu să fie publicate numele lor şi motivele pe care nu au fost repuşi în drepturi.

Românii au ajuns să fie din ce în ce mai puţini şi în Academia Română. Din Dicţionar lipsesc foarte mulţi români, oameni de valoare. Mă refer la  unul singur, care mi-a fost profesor la disciplina „Termodinamică şi Maşini Termice“, la Institutul Politehnic, din Bucureşti, la Facultatea de Mecanică, profesorul Lazăr Stoicescu. La 1 decembrie 1948 era rectorul Institutului Politehnic, după aceea decanul Facultăţii de Mecanică, şeful Catedrei de Termodinamică şi Maşini Electrice. Profesorul Lazăr Stoicescu poate fi considerat pe bună dreptate „părintele termodinamicii româneşti“. Mii de studenţi au învăţat după cursurile de termodinamică ale profesorului Lazăr Stoicescu (1901-1975).

Zeci de profesori români au devenit doctori în inginerie sub îndrumarea maestrului de termodinamică. Profesorul Lazăr Stoicescu a fost proiectantul unor maşini termice foarte performante, dintre care unele pentru domeniul militar. A inventat un nou tip de compresor – compresorul fără ungere (cu segmenţi cu grafit). O viaţă de muncă şi de realizări extraordinare. Profesorul Lazăr Stoicescu nu a fost ales în Academia Română, pentru că era român. Câtă nedreptate! A decedat în anonimat şi este înmormântat în Cimitirul Bellu Ortodox, figura 21, loc 90.

Câţiva dintre foştii lui studenţi, a căror origine etnică se ascunde, au ajuns membri ai Academiei Române. De fapt, aceasta au urmărit şi urmăresc guvernele postdecembriste, ca numărul românilor să scadă şi România să dispară ca stat, iar poporul român ca naţiune. Aşa a apărut membru al Academiei Române evreul Mihail Roller, erijat în om de ştiinţă şi istoric oficial al poporului român, cel care a terfelit, denaturat şi calomniat îngrozitor istoria poporului nostru în manualele redactate de el. NU trebuie uitat că Mihail Roller a distrus 6 (şase!) vagoane de documente istorice din arhivele Academiei Române. Conform unor cercetări documentate,Mihail Roller nu avea studii superioare, ci doar liceul.

Tot după decembrie 1989 a apărut ca membru corespondent al Academiei Române Florin Constantiniu, care pretindea că este istoric şi scrie „o istorie sinceră a românilor“. Ce fel de istorie or fi scris românii Nicolae Iorga, Constantin Giurescu, Ion Lupaş, Ion Nistor ş.a.?! Obiceiurile anormale şi murdare se moştenesc. Fiul lui Florin Constantiniu a fost surprins încercând să sustragă nişte documente din Arhivele K.G.B.-ului, unde i se permisese accesul. Scandalul diplomatic a fost aplanat de fostul ambasador al Federaţiei Ruse, Alexandr Ciurilin (cf. Dr. Şerban Milcoveanu, Teroarea de stat până la 22 decembrie 1989, Editura Liga pentru apărarea adevărului istoric, Bucureşti, 2004, pag. 99-100 şi 184).

În această etapă de rostogolire rapidă a Istoriei, de manevrare a ei de cercuri oculte, trebuie să fim atenţi la direcţiile de evoluţie ale vieţii noastre cotidiene, căci trecutul recent, indus de forţele străine după 1945 încă ne marchează – dovadă fiind că iudaizarea Academiei Române este continuată într-o formă mai mult sau mai puţin mascată. Or, componenţa Academiei Române constituie emblema unei naţiuni: dacă membrii Academiei Române sunt, în majoritatea lor, alogeni, cetăţenii altor naţiuni vor conchide că românii nu sunt capabili de nimic, de vreme ce în elita lor academică tronează alogenii, tot aşa cum, străinii şi, îndeosebi, presa străină consideră că românii sunt ţigani, din cauza diversiunii „rom“ introdusă samavolnic de unii politicieni – tot alogeni, ca Petre Roman şi Andrei Pleşu – şi accentuată cu girul Academiei Române!

Este instructiv să avem în vedere o similitudine despre care am toată convingerea că nu este întâmplătoare: aşa cum membrii Academiei Române sunt, în marea lor majoritate, evrei (cei mai mulţi fiind, de fapt, jidani), tot astfel laureaţii Premiului Nobel sunt în proporţie de 22 la sută tot evrei, adică un „procentaj excesiv raportat la populaţia mondială“, dar nu pentru că ar fi fost cei mai merituoşi, ci deoarece fuseseră aleşi în baza unor manevre o culte – ceea ce a stârnit nedumerirea sau chiar protestul unor oameni de ştiinţă străini, doi dintre ei fiind chiar suedezi, iar „tendinţa de exagerare a meritelor ştiinţifice sau de altă natură ale personalităţilor jidoveşti s-a accentuat după cel de Al Doilea Război Mondial1“ (cf. „Elie Wiesel impostorul sau Pseudo-Wiesel“, episodul al doilea, pe http://ro.altermedia.info/politica/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-2_23011.html)!

Se impune, urgent, să dovedim că nu suntem „un popor de tâmpiţi“ – cum spunea cu amărăciune şi oarecare ranchiună Petre Ţuţea, fiindcă fusese ţinut 17 ani în puşcărie de regimul instaurat de Ana Pauker, Mihail Roller, Leonte Răutu şi toată clica iudeo-stalinistă. Şi nici că am fi „un popor ridicol şi criminal de tolerant“, cum apreciase cu nemulţumire şi regret Nicolae Iorga în 1910. A venit vremea intoleranţei faţă de inamicii Naţionalismului Românesc, indiferent că agresiunile vin din partea unor state ca „sora noastră“ Franţa, ca inamica noastră Germania – înfiripată ca stat acum vreo două secole din aglutinarea a vreo 300 sute de landuri –, ca inamica noastră milenară Ungaria sau ca minuscula şi duşmana noastră Olanda, care, dacă-i rupe careva digurile, devine o ţară-amfibie!

8 martie 2013

Voicu TUDOR

http://ro.altermedia.info/general/iudaizarea-academiei-romane_24769.html#more-24769

 

martie 1, 2013

Războiul gazelor de şist: „Spiritul civic” de la Bârlad şi rolul Moscovei Citiţi mai mult: ANALIZĂ. Războiul gazelor de şist: „Spiritul civic” de la Bârlad şi rolul Moscovei

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 1:16 pm

„Evenimentul zilei” vă prezintă metodele prin care Rusia încearcă să submineze explorarea şi exploatarea gazelor de şist, care ar reduce dependenţa energetică a Uniunii Europene

Peste 8.000 de persoane din mai multe judeţe ale ţării, între care preoţi, dar şi oameni politici, au protestat, miercuri după-amiază, la Bârlad, faţă de explorarea şi exploatarea gazelor de şist în România, mitingul de protest încheindu- se cu un marş pe străzile municipiului”, a relatat, în urmă cu două zile, Mediafax.

„Ghioceii” Moscovei din inima Moldovei

Tot acum două zile, ”Vocea Rusiei”, postul de radio guvernamental rusesc în limba română, lansa un avertisment voalat către România: „Sofia a fost prima rândunică a primăverii europene, rămâne de văzut când vor înflori ghioceii de la Bucureşti.”

La nici 48 de ore, ghioceii nu au înflorit la Bucureşti, ci undeva mai la Est, mai aproape de Maica Rusie, la Bârlad. Se poate face o legătură între „spiritul civic” al bârlădenilor, revoltele din Bulgaria, care au dus la căderea guvernului condus de Boris Borisov şi interesele ruseşti?

Încă de anul trecut, când au mai avut loc demonstraţii la Bârlad, s-a vorbit de o mână rusească. Persoane apropiate gigantului rus au fost văzuţi prin zonă, iar interesul Moscovei este unul strategic, adică nu al unei simple companii ruseşti, ci al statului rus, GAZPROM fiind doar instrumentul economic pentru atingerea scopurilor politice ale Kremlinului.

Raportul exploziv al celui mai important centru de studii strategice american

Concomitent, în Statele Unite ale Americii, cel mai important centru de studii strategice din Washington, CSIS, lansa un raport incendiar intitulat „Războiul ascuns împotriva exploatării gazelor de şist”.

Concluzia americanilor era că ruşii au pus la cale revoltele împotriva gazelor de şist şi ar finanţa direct sau indirect aşazisele organizaţii de mediu care protestează.

Ce este CSIS? Cel mai important centru american de studii strategice este condus de fostul senator democrat, Sam Nunn, iar din Board of Trustees fac parte nume grele ale diplomatiei americane, ale industriei si din domeniul apărării, printre care eminenţa cenuşie a mai tuturor administraţiilor americane, Zbigniew Brzezinski, consilierul de politică externă al lui Barack Obama.

Raportul american poartă semnătura celui mai important analist american în domeniul energiei, Keith Smith. Lecturarea raportului ne va face să înţelegem că suntem în mijlocul unei campanii de manipulare şi diversiune marca KGB, cu o miză enormă economică şi politică.

„Rusia influenţează opinia publică prin ONG-urile de mediu”

După cum relata ”Gazeta Polska” în 1 iunie 2011, generalul Jiri Sedivy, fostul şef al Stafului General al Armatei Cehe, a declarat că “Rusia influenţează opinia publică din Europa prin intermediul organizaţiilor de mediu şi pacifiste, metode utilizate de ruşi de foarte mult timp. Consultanţi din Europa, sprijiniţi de Rusia, au ajutat unele grupuri de protecţie a mediului, care se opun public prospectării de tip fracturare hidraulică (metodă de exploatare a gazelor de şist)”, notează raportul CSIS.

Medvedev a recunoscut oficial războiul împotriva gazelor de şist

Într-un discurs la Bruxelles, în urmă cu câţiva ani, Dimitri Medvedev, la aceea vreme preşedintele Federaţiei Ruse, a susţinut că “GAZPROM şi Rusia sunt gata să poarte un război al gazelor de şist”. Şi războiul rusesc, probabil al patrulea război mondial, a fost declanşat. Un război în care opinia publică nu este parte, ci este folosită. Un război informaţional.

Documentarul „Gasland”, o dezinformare rusească

Raportul CSIS indică faptul că „GAZPROM este considerat de unii că ar fi sprijinit distribuţia filmului «Gasland », o culegere incendiară de informaţii acuzatoare despre presupuse daune aduse mediului înconjurător de către activităţile exploatării de gaz de şist în SUA. Trebuie notat faptul că există câţiva consultanţi foarte puternici în Bruxelles, Berlin, Paris, Roma şi Washington, care reprezintă interesele GAZPROM în Europa şi în SUA. Omnicom este, după spusele Departamentului American de Justiţie, un lobbyist înregistrat pentru interesele Gazprom în SUA.

Alte sucursale ale corporaţiei Omnicom asistă, conform unor surse UE, reprezentanţii companiei ruse la Bruxelles şi în celelalte mari oraşe europene.

O companie afiliată la Omnicom, care a fost remarcată ca fiind activă în promovarea intereselor Gazprom, este GPlus Europe, citată de Financial Times (29 ianuarie, 2009) ca “unul din cele mai influente firme de lobby din Europa.” Co-fondatorul britanic al lui GPlus este fostul purtător de cuvânt al Comisiei Europene pentru comerţ şi politică externă. Alţi câţiva oficiali de nivel înalt, care lucrează la GPlus, au deţinut cândva poziţii cheie în Comisia Europeană.

Conform informaţiilor făcute publice de către Departamentul SUA de Justiţie şi un raport «Petrol şi Gaz Eurasia» din 2007, Ketchum, GPlus şi Gavin, Anderson (acum KREAB, Gavin, Anderson) au asistat GAZPROM în relaţiile publice.”

CSIS analizează şi modalitatea în care gazele de şist au fost interzise în Franţa. În Hexagon, întreaga dezbatere publică s-a bazat doar pe un singur document. Unul din noiembrie 2011, adoptat de boardul GAZPROM şi care nota că “producţia de gaze de şist este asociată cu riscuri semnificative pentru mediul înconjurător, în particular de suprafaţă şi în ceea ce priveşte contaminarea pânzei freatice cu substantele chimice folosite în procesul de producţie”. Nici un alt studiu nu a fost prezentat public. Cheia o dă raportul CSIS care precizează că „cel puţin o mare firmă internaţională de consultanţă care are la bază un contract cu Gazprom a fost activă în Franţa”.

Modelul bulgăresc de acţiune al GAZPROM

În Bulgaria au apărut mai multe relatări care indică GAZPROM ca fiind sponsorul şi declanşatorul revoltelor împotriva gazelor de şist. Pe fondul protestelor organizate la Sofia şi în alte oraşe bulgăreşti, Parlamentul bulgar a votat interzicerea gazelor de şist. Când guvernul de dreapta bulgar a început să mişte în front, revoltele de stradă au explodat cu teme precise.

În SUA şi Uniunea Europeană, pentru GAZPROM lucrează firme de lobby foarte influente.

De ce se teme Kremlinul?

De ce se teme, de fapt, Kremlinul? O spune raportul CSIS: “Kremlinul şi exportatorii de gaze naturale ruşesti sunt clar îngrijoraţi de concurenţa generată de dezvoltarea gazelor de şist, fie sub formă de importuri europene din SUA sau din producţia internă în Polonia şi alte state europene.

Tehnologia de fracturare hidraulică a straturilor constituie cea mai mare ameninţare la adresa influenţei pe care Rusia o are în domeniul financiar şi politic în Europa şi pentru viitoarele încasări de taxe ale Guvernului Federal Rus, care în prezent constituie cel puţin 25% din veniturile federale. De aceea, politica Guvernului Putin este să întârzie dezvoltarea exploatarii gazelor de şist in Europa cât de mult posibil.”

Ponta, gazele de şist, răsucirea şi avertismentele Vocii Rusiei

Victor Ponta a ajuns primministru în urma unei moţiuni de cenzură, adoptată în Parlament în 28 aprilie 2012, care critica şi acordul privind exploatarea gazelor de şist, semnat de fostul premier Mihai Răzvan Ungureanu.

Ulterior, la Bruxelles, cu ocazia participării lui Victor Ponta la reuniunea Consiliului European din iunie 2012, una din firmele Gazprom, G Plus, figura ca făcând lobby pentru şeful Guvernului român, potrivit relatărilor din cotidianul austriac ”Die Presse”.

Proteste cu cântec în Bulgaria

Premierul şi-a schimbat între timp, cel puţin la nivel declarativ, poziţia faţă de gazele de şist, iar pentru cei care urmăresc ”Vocea Rusiei”, de acolo tot vin avertismente.

Postul de radio guvernamental de la Moscova leagă în mod direct cele întâmplate la Sofia cu persoana lui Victor Ponta: “Evoluţia protestelor de stradă din Bulgaria este deosebit de interesantă din perspectiva consecinţelor politice pe termen mediu şi lung şi constituie o temă de meditaţie obligatorie pentru orice guvern din Uniunea Europeană, mai ales pentru guvernul Victor Ponta, care conduce o ţară aflată într-o situaţie social-economică relativ asemănătoare cu a Bulgariei.

Protestele cetăţenilor bulgari au fost provocate iniţial de preţul foarte mare al facturilor la energie electrică pentru luna ianuarie. Bulgarii au reacţionat împotriva deteriorării nivelului de trai, dezamăgiţi că <> promis de aderarea ţării la Uniunea Europeană se lasă tot mai aşteptat. Totuşi, lupta bulgarilor pentru o viaţă mai bună a depăşit rapid nivelul revendicărilor economice.”

Câteva zile mai târziu, Vocea Rusiei titra: “Se pregăteşte o revoluţie anti-Ponta!”.


Victor Ponta şi-a schimbat poziţia faţă de gazele de şist. Acum susţine exploatarea lor

http://www.evz.ro/detalii/stiri/razboiul-gazelor-de-sist-1026109.html#ixzz2MGgfjwX1

februarie 25, 2013

„Ținutul Secuiesc” este o invenție udemeristă!

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 11:18 am

„Unii lideri maghiari mai au o gândire tribală” –Prof. dr. NICOLAE EDROIU – Preşedintele Biroului Zonal de Heraldică din Cluj-Napoca, al Academiei Române

La ordinul ministrului de Interne Radu Stroe, prefectul de Harghita, Jean-Adrian Andrei, a dispus recent respectarea legii şi îndepărtarea steagului aşa-zisului Ţinut Secuiesc de pe toate pri­mă­riile, şcolile, căminele culturale şi de pe celelalte ins­ti­tuţii ale statului. Prefectul de până mai ieri al Covasnei, Codrin Munteanu, mazilit “prin avansare”, în mod regretabil, de premierul Victor Ponta, pentru a face, şi dom­nia sa, hatârul UDMR, dispusese cu mult timp înainte şi câştigase în instanţă aceeaşi rânduială logică şi de bun simţ: coborârea steagului celor 300 de auto­de­claraţi secui, de pe frontispiciul instituţiilor publice. Mai mult sau mai puţin forţat de funcţie, fostul prefect udemerist de Covasna, Gyorgy Ervin, a câştigat şi el, irevocabil, la Curtea de Apel Braşov, anularea hotărârii Con­siliului local din Târgu Secuiesc, privind înfiin­ţa­rea drapelului şi fanionului municipal. Aşadar, se poa­te. Dacă îşi propune să facă ordine legală în sim­bolis­tica statului, instituţia prefectului este eficientă şi bate de la distanţă toată demagogia electorală de la Buda­pes­ta, capitala europeană ai cărei miniştri şi amba­sa­dori macină zi de zi făina mucegăită a revizionismului. Lucrând profesionist, liderii extremismului maghiar au adoptat Planul A şi Planul B în materie de “statalitate” ungară pe teritoriul României. Altfel spus, dacă steagul aşa-zisului Ţinut Secuiesc cade, vor rămâne în loc, mai puţin vizibile, dar cu aceeaşi semnificaţie, drapelele ora­şelor şi judeţelor. Dar fostul prefect Munteanu, ju­rist de înaltă ţinută, a atacat în justiţie şi drapelul ju­deţului Covasna, şi este doar o chestiune de timp până când acest drapel şi, ulterior, şi altele vor fi declarate ilegale de către instanţele de judecată. În acest context, un prestigios istoric, profesorul Nicolae Edroiu, direc­torul Institutului de Istorie “George Bariţiu” din Cluj-Napoca, al Academiei Române, şi un istoric ardelean la fel de cunoscut, cercetător la Arhivele Naţionale din Cluj-Napoca, Vasile Lechinţan, au acceptat să-şi spu­nă cuvântul în dezbaterile privind steagul secuiesc şi autonomia teritorială pe criterii etnice, subiecte care au stârnit multe emoţii în societatea românească.

“Steagul aşa-zisului Ţinut Secuiesc emite pretenţii! Pretenţii de teritorialitate!”

– A existat vreodată în istorie o entitate admi­nis­trativă cu numele “Ţinutul Secuiesc”? De unde-şi tra­ge rădăcinile această “Terra Siculorum”?

– “Ţinutul Secuiesc” nu a existat. Reunirea celor trei judeţe într-o singură regiune sau într-un singur ţinut s-a făcut pentru prima dată sub comunişti, în 1952, de către Petru Groza, la ordinul lui Stalin, sub nu­­mele Re­giunea Autonomă Maghiară. Această regi­une cuprin­dea judeţele actuale Covasna, Harghita şi Mureş – exact ceea ce este revendicat sub numele de “Ţinutul Secuiesc”. Unii lideri maghiari din ţară şi din Ungaria doresc, practic, o întoarcere în timp; ei sunt dispuşi să pri­vească mereu înapoi, nu înainte; ei nu se moder­nizează. Au o gândire tribală, parcă ar vrea să se în­toar­că în Evul Mediu.

– La recensământul din 2011, s-au declarat în jur de 300 de secui. Putem institui un întreg “ţinut” nu­mai cu populaţia unui cătun?

– Sigur că nu putem! Dar toată retorica liderilor ude­merişti invocă aşa-zisul “Ţinut Secuiesc”, în relaţie directă cu modelul istoric al Ţării Bârsei, Ţării Făgă­raşului, Ţării Oaşului etc. Tot aşa este şi “Ţara Secu­ilor” – încearcă ei să dezinformeze opinia publică. “Ce aveţi cu noi, domnilor”? spun ei. “Nu vedeţi că urmăm un exemplu luat de la români?”. Nici vorbă de “exem­plu”! “Ţările” româneşti nu sunt stabilite pe criterii et­nice, ci geografice! În Ţara Bârsei au trăit şi saşi. În Ţa­ra Maramureşului au trăit şi maghiari şi evrei. Nu putem veni astăzi să mergem pe denominare etnică, într-o organizare administrativă. Dar dânşii nu vor să înţeleagă. De aceea se hazardează să arboreze un în­semn etnic, cum este steagul secuiesc, cu semiluna şi soarele, pe instituţiile publice ale teritoriului româ­nesc. Cum ar putea fi acceptat acest lucru? N-au decât să-l afişeze pe asociaţiile lor culturale, pe sediile uni­unilor lor de creaţie, pe balcoane, la porţi, la sărbători câm­peneşti, la mitinguri şi festivaluri culinare şi folclo­rice etc. Dar nu pe primării şi pe sedii ale consiliilor locale şi judeţene româneşti ori pe agenţii guverna­mentale sau şcoli. Pe acestea se pun numai drapelul naţional şi drapelul UE. Nici drapelul NATO nu se pune, decât pe unităţile militare!

– Mulţi se întreabă dacă acest steag secuiesc nu este steagul unei statalităţi mascate. Nu sugerează el un stat în stat, un “cal troian” în centrul statului român?

– Într-adevăr, sub pavăza reprezentării etnice, acest steag încearcă să pretindă, prin afişare, o semnificaţie teritorială în numele unei etnii. Acest steag emite pretenţii! Pretenţii de teritorialitate! Ăsta-i tot jocul lor, asta-i realitatea! Din păcate, guvernanţii de până acum, din 1992 până azi, au închis ochii la dezvoltarea aces­tor demersuri autonomiste pe criterii etnice. Asta nu în­seamnă că încercările guvernanţilor de azi, de restau­rare a autorităţii statului, trebuie interpretate ca acte de “agresiune” naţionalistă ori de persecutare a unei etnii. Ceea ce fac astăzi prefecturile, la ordinul Ministerului de Interne, al Guvernului român, este restabilirea lega­lităţii şi nimic mai mult! Suntem cetăţenii unui stat eu­ropean care, de veacuri se conduce prin legi, prin constituţii, iar legile trebuie respectate, atât la Bru­xelles, la Bucureşti, la Budapesta, cât şi la Odorhei sau Sfântu Gheorghe. Există o lege a stemei naţionale, a drapelului şi a celorlalte însemne ale statului, care nu are cum să nu fie respectată pe teritoriul naţional. Dacă aceşti lideri cu dublă cetăţenie acţionează ilegal, sfi­dând statul român, trebuie să ne întrebăm: pentru cine lucrează? Pentru comunitatea secuilor de rând, care i-au ales, şi care îşi văd de viaţa lor în mod paşnic, ală­turi de români, sau pentru statul care le-a dăruit atât de “generos” cealaltă cetăţenie?!

“Statul român nu poate fi sfidat fără limite, prin încălcarea deliberată a legilor”

– Liderii maghiari lansează acuzaţii de “naţio­na­lism” la adresa guvernanţilor români, a membrilor societăţii civile şi a unei părţi din mass media. Există un naţionalism atât de agresiv în România?

– Dar ceea ce fac dânşii nu este naţionalism? Nu ştiu cum văd dumnealor paiul din ochiul altuia, dar ade­văratul, desuetul naţionalism este acolo, la ei… Când noi încercăm să respectăm legile, să punem or­dine în societate, este naţionalism, iar când ei fac tot ceea ce fac pe criterii etnice, afişează drapele străine, sfi­dând statul român, nu este naţionalism? Ce fel de du­blu standard este acesta?

– Un act vădit antiromânesc este editarea recentă a aşa-zisului manual de istorie a secuilor. Cum co­men­taţi apariţia acestei tipărituri, mai mult politice, decât istorice?

– Manualul respectiv este o formă de propagandă naţionalistă, prin care se încearcă, în rândul tineretului şcolar, o diversiune a celor care l-au elaborat. Sunt aco­lo o serie de lucruri care nu concordă cu realităţile isto­rice, o serie de falsuri intolerabile. Numit “manual aju­tător” la studiul istoriei, volumul este o culegere de pa­gini pur propagandistice despre acest aşa-zis Ţinut Se­cuiesc, care ascunde multe nenorociri, dintre care gra­vele atrocităţi la adresa românilor, din partea secu­iască/maghiară, şi care ar trebui asumate cu demnitate, nu ascunse sub preş.

– Nu este prea târziu pentru refacerea autorităţii statului român în zona controlată atât de strict de UDMR şi Budapesta?

– Nu este prea târziu, dacă legea va fi aplicată cu fer­­mitate. Aceste judeţe sunt, totuşi, parte a statului ro­mân, iar autoritatea acestuia trebuie să se manifeste la fel ca în toate zonele ţării. Drepturile culturale, po­litice, religioase, civice ale maghiarilor din aceste zone sunt un patrimoniu al României, nimeni nu se va dezice de aceste libertăţi şi de discriminările pozitive aplicate cu bună ştiinţă comunităţilor minoritare. Dar statul român, naţional şi unitar, nu poate fi sfidat fără limite, prin în­căl­carea deliberată a legilor. Orice încercare de ne­so­cotire cu dispreţ a legilor, atât din partea liderilor ma­ghiari din România, cât şi a celor din Ungaria, nu poate avea finalitate.

http://www.ioncoja.ro/transilvania/tinutul-secuiesc-este-o-inventie-udemerista/

februarie 23, 2013

Scandalul holocaustului de la Academie se intoarce: Ionel Haiduc regreta si se disociaza de afirmatiile istoricului Vladimir Iliescu. VIDEO

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 3:37 pm

VAE VICTIS ! ISTORIA O SCRIU INVINGATORII!

In urma articolului Profesorul Vladimir Iliescu la Academia Romana: “In Romania nu a existat holocaust. Este o minciuna enorma pe plan cosmic”. VIDEO/AUDIO domnul Peter Manu, Professor of Medicine la Hofstra University, Hempstead, New York, al carui tata a fost deportat in Transnistria in perioada 1942 – 1944, ne-a transmis mai multe precizari, care contin si doua mesaje ale presedintelui Aacdemiei Romanie, Dr. Ionel Haiduc, si pe care le publicam, integral, mai jos. Inainte de aceasta facem si noi precizarea ca dl. Prof. Dr. phil. Dr. h.c. mult., istoricul Vladimir Iliescu (foto centru, alaturi de conducerea Academiei Romane), care a propus infiintarea unui club al “antisemitilor filosemiti”, ne-a transmis la randul sau dorinta publicarii unei precizari, si anume ca pozitia sa, exprimata sub cupola Academiei Romane, este pozitia sa personala, de istoric si roman cernautean, si nu implica in nici un fel Universitatea din Aachen unde este profesor. Este interesant de observat ca, pe langa opiniile de mai jos si relatarile de presa, dintre care consemnam cateva aici, istoricii Romaniei nu au intervenit in dezbaterea publica a acestor declaratii, facute cu responsabilitatea propriilor afirmatii de istoricul Vladimir Iliescu.

Romania libera: Cum se neagă Holocaustul în Aula Academiei Române. Vezi ce spune Academia

AnimaNews: Holocaustul negat sub cupola Academiei române

Revista GDS: Negationism in Aula Academiei: Scrisoare deschisa catre Dl. Ionel Haiduc

Profesorul Peter Manu transmite: Astăzi la ora 11.58, 20 februarie 2013, dr. Maria Roth, profesor universitar la Universitatea Babes-Bolyai, iniţiatoarea scrisorii de protest colectiv faţă de aserţiunile negaţioniste rostite de istoricul Vladimir Iliescu in aula Academiei Române, a primit o scrisoare de răspuns din partea academicianului Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române:

“Stimata doamna Roth
Va multumesc pentru mesaj.
Bineinteles ca nu suntem de acord cu afirmatiile dlui V. Iliescu, profesor la o universitate din Germania. D-sa a vorbit la o sesiune publica de comunicari. Academia Romana se distanteaza de acest discurs si va publica in acest sens o declaratie.”
Ionel Haiduc

Raspunsul Dlui Profesor Haiduc la mesajul pe care l-am adresat domniei sale pe 16 februarie:

“În Aula Academiei Române, în ziua de 14 februarie 2013, a avut loc lansarea publicã a douã volume din Enciclopedia Regimului Comunist publicate de Institutul National pentru Studiul Totalitarismului (director dr. Radu Ciuceanu). Cu aceastã ocazie, au luat cuvântul unsprezece persoane, între care ultimul vorbitor a fost prof. Vladimir Iliescu de la Universitatea din Aachen – Germania. Întâlnirea nu comporta o dezbatere. Discursurile s-au referit la noile aparitii.

Continutul interventiei dlui Vladimir Iliescu nu avea legãturã cu tematica întâlnirii, a fost total neprevãzut si ne-a gãsit nepregãtiti.
Pozitia Academiei Române în problema ridicatã de dumneavoastrã este reflectatã în volumul IX din tratatul Istoria Românilor (redactat sub
conducerea acad. Dinu C. Giurescu), publicat încã din 2008 la Editura Enciclopedicã din Bucuresti.

Academia Românã se disociazã de afirmatiile domnului Vladimir Iliescu si îsi exprimã regretul cã acestea au fost fãcute în spatiul sãu.”

Ionel Haiduc,
presedinte
Academia Romana

In continuare reproducem protestele  la care se face referire cu trimitere la site-ul sursabaabel.ro, si aparute sub titlul

“Reactii la negarea holocaustului sub cupola Academiei Romane

În 14 februarie, cu prilejul lansării Enciclopediei regimului comunist din România la Academia Română, istoricul Vladimir Iliescu, profesor al Univesităţii din Aachen (Germania), abordând “problema evreiască” a afirmat că : «În România au fost persecuţii împotriva evreilor. Academicianul Cajal spunea acelaşi lucru. Au fost persecuţii 100 până la 120.00 de evrei au murit, dar nu a fost Holocaust, dovada cei peste 300.000 care au supravieţuit în Regat. Au murit mare parte din prostie. Sigur 20 – 30.000 au fost împuşcaţi pe drum. Bătrânii cădeau îi împuşcau, dar majoritatea au murit că au fost băgaţi în colhozuri şi au venit primele epidemii… Românii răspund de asta, dar asta nu este Holocaust… ». Mai departe profesorul Vladimir Iliescu a deplâns cât de rău face imaginii României o astfel de incriminare. « România fiind declasată în mod inutil pentru un lucru care nu a avut loc. Holocaust a avut loc numai în Ungaria şi în Germania » a mai arătat el, încheind « într-o notă veselă » chemând la înfiinţarea unui « club al antisemiţilor-filosemiţi ». Discursul istoricului Vladimir Iliescu în Aula Academiei, a fost primit cu vii aplauze din partea audienţei. Cele petrecute sub cupola Academiei Române, în 2013, la ani buni de la adoptarea Raportului Wiesel au stârnit indignarea unor personalităţi din mediul academic care au adresat următoarele scrisori deschise preşedintelui Academiei Române :

Stimate Domnule Preşedinte,

Joi 14 Februarie 2013, în prezenţa dumneavoastră, in aula Academiei Romane, un anume Vladimir Iliescu a numit Holocaustul din Romania “o minciună de proporţii cosmice”. Asertiunea D-lui Iliescu contravine adevărului istoric şi rolului pe care Academia Romana îl are în stabilirea şi comunicarea destinului sutelor de mii de victime ale politicilor de curăţire etnică şi exterminare organizate de guvernul Romaniei in perioada 1940-1944.

La începutul discursului său degradant şi jignitor pentru memoria victimelor Holocaustului din România, Dl. Iliescu şi-a arogat dreptul de a re-interpreta cel mai tragic episod din istoria evreilor din România pe baza faptului că face parte dintr-o generaţie de istorici care a dat 6 academicieni si pentru că s-a născut la Cernăuţi. Criteriile de competenţă inventate de Dl. Iliescu sunt, evident, lipsite de orice semnificaţie, dar par să fi fost acceptabile celor care, alături de dumneavoastră, au participat la această încercare de a nega Holocaustul din România.

Cu aceeaşi tăcere a fost primită aserţiunea D-lui Iliescu că în România au pierit “100 până la cel mult 120 de mii de evrei”. După Dl. Iliescu, aceşti evrei au fost victimele “persecuţiilor”. Impermisibil, în aula Academiei Române, cineva manipulează aritmetica şi semantica unei imense crime împotriva umanităţii, doar pentru a absolvi Romania de stigmatul Holocaustului.

Ştiu că nu împărtăşiţi ideile D-lui Vladimir Iliescu. Acelaşi lucru îl pot spune despre acad. Marius Sala si despre majoritatea colegilor dumneavoastră, prezenţi la discursul lui Vladimir Iliescu. Vă cer însă, in numele victimelor şi a celor care le perpetuează memoria, să delimitaţi public Academia Română de această încercare de negare a Holocaustului.

Cu deosebit respect,

Peter Manu
Professor of Medicine
Hofstra University
Hempstead, New York

Membru de onoare
Academia de Stiinte Medicale din Romania

Stimate domnule preşedinte acad. Ionel Haiduc

Semnatarii acestui mesaj ne alăturăm d-lui prof. Peter Manu si celorlalți care protestează împotriva discursului tendențios antisemit susținut în aula Academiei Române de către dl. Vladimir Iliescu joi, 14 Februarie 2013, care a numit Holocaustul din România “o minciună enormă pe plan cosmic” fiindcă, după “știința” dânsului, în România ar fi murit „doar 100-120 de mii” de evrei sau fiindcă în Cernăuți, datorită unui primar luminat, ar fi murit „doar o treime” din locuitorii evrei. Ne dezgustă profund conținutul de idei al prelegerii prin care este falsificată istoria. Protestul nostru vi se adresează dumneavoastră, fiindcă lectorul a pângărit memoria celor uciși în Holocaustul românesc și a ofensat pe supraviețuitorii Holocaustului românesc și pe urmașii acestora, de la tribuna celui mai înalt for științific al țării. Sute de mii de persoane, printre care bunicii, părinții, alte rude ale multora dintre noi au murit, au jelit moartea celor dragi lor sau au suferit de pe urma politicilor anti-semite și acțiunilor de nimicire în masă din perioada 1940-44, coordonate de către guvernul României. Nu putem accepta ca tragedia evreilor din România celui de-al doiea război mondial să fie redimensionată, cu atât mai puțin ca ea să fie anulată printr-un discurs desfășurat sub înaltul patronaj al Academiei Române.

Ne-au surprins extrem de neplăcut aplauzele pe care le-a primit lectorul din partea celor prezenți la fața locului, care ne indică existența unui context politico-ideologic favorabil antisemitismului și utilizării acestuia ca instrument de confruntare politică cu țări precum Ungaria, unde astăzi naționalismul a luat avânt.

Fiind încredinţaţi că nu numai oamenii de știință ai academiei, ci și majoritatea persoanelor care doresc bună înțelegere cu compatrioții lor se delimitează de discursuri prin care sunt comparate dimensiuni de ordinul sutelor de mii de victime ucise prin exterminare pe motive etnice, ne adresăm Dvs., de a cărui probitate nu ne îndoim, în speranţa că în cadrul instituției pe care o conduceți, adevărații istorici ai Academiei vor lua atitudine împotriva acestei manifestări falsificatoare.

Prof. univ. Dr. Maria Roth

Univ. Babeș-Bolyai

Director al Departamentul de Asistență Socială

Îmi exprim solidaritatea faţă de cele afirmate în scrisorile de mai sus şi certific acest lucru cu semnătura mea, în speranţa că apelurile lansate vor fi luate în considerare.

Andrea Ghiţă”

Mai jos publicam o alta reactie venita din sursa evreiasca:

Revista 22: Negarea Holocaustului sub cupola Academiei Române

La 14 februarie, în Aula mare a Academiei Române, în prezenţa conducerii acestui for, cu prilejul lansării volumului II din Enciclopedia regimului comunist din România, prof. Vladimir Iliescu, Universitatea din Aachen (Germania), a afirmat: „În România au fost persecuţii împotriva evreilor. Academicianul [Nicolae] Cajal spunea acelaşi lucru. Au fost persecutaţi…, 100 până la 120.000 de evrei au murit, dar nu a fost Holocaust, dovadă cei peste 300.000 care au supravieţuit în Regat. Au murit mare parte din prostie. Sigur 20-30.000 au fost împuşcaţi pe drum. [Pe] bătrânii care cădeau îi împuşcau, dar majoritatea au murit că au fost băgaţi în colhozuri şi au venit primele epidemii… Românii răspund de asta, dar ăsta nu este Holocaust. (…) România este declasată şi criticată în mod inutil pentru un lucru care nu a avut loc. Holocaustul nu a avut loc decât în Ungaria când Horthy [Miklós], Regentul, a dat ordin şi honvezii i-au băgat începând cu Transilvania şi i-au trimis [pe evrei] direct la Auschwitz. (…)Germania a făcut Holocaust, Ungaria a făcut Holocaust, România numai persecuţii. E o mare deosebire. Eu ca român trăitor în Germania ştiu importanţa acestui lucru“. Cu mai puţin de un deceniu în urmă, la Bucureşti a fost adoptat Raportul Wiesel, care condamnă oficial Holocaustul din România. Din 2002, legislaţia românească stabileşte faptul că „negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infracţiune“

Publicăm în continuare fragmente din scrisoarea lui Liviu Beris, supravieţuitor al Holocaustului şi preşedinte al Asociaţiei Evreilor din România Victime ale Holocaustului, adresată prof. dr. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române.

SCRISOARE DESCHISĂ

Domnului Preşedinte Ionel Haiduc,

Am primit pe ziua de 15 februarie 2013, tocmai din Ca­na­da, o înregistrare a şedinţei desfăşurate în aula mare a Academiei Române, purtând un titlu incitant, Bomba de la Academie. Vizionarea înregistrării mi-a dovedit că titlul dat de media este pe deplin justificat.

În faţa plenului Academiei, a conducerii acestui înalt for ştiinţific, un profesor invitat din Germania comunică „o mare descoperire ştiinţifică“. În România nu a existat Ho­locaust!

Aplauzele prelungite care au marcat încheierea expunerii şi lipsa oricărei obiecţii la comunicare au evidenţiat acor­dul deplin al asistenţei.

Cred că nicio descoperire ştiinţifică comunicată până acum în această aulă nu a făcut ca numele Academiei Române să facă atât de rapid înconjurul lumii.

La timpul când s-au desfăşurat evenimentele la care s-a făcut referire, aveam doar 13 ani. Şi doar pentru că m-am născut evreu, am trecut prin pericolul împuşcării în tim­pul execuţiilor efectuate fără nici un fel de judecată, de că­tre armata română la intrarea trupelor în Herţa (5 iulie 1941), am trecut prin grozăvia convoaielor morţii pe dru­mu­rile Basarabiei, în care dacă rămâneai în urmă erai îm­puşcat, şi prin foame, frig şi tifos exantematic în timpul deportării în Transnistria.

Şi mă întreb acum, după această „descoperire“, eu, care mă consideram până acum supravieţuitor al Holocaustului românesc, cărui eveniment i-am supravieţuit? (…) Cum poate fi numită această politică de exterminare pro­gra­mată şi aplicată de un stat suveran asupra unor oameni vinovaţi doar pentru că s-au născut din anumiţi părinţi?

Unii istorici au folosit termenul de Holocaust. România, prin oficialităţile reprezentative ale statului, a adoptat acest termen şi a stabilit ziua de 9 octombrie ca Zi Na­ţio­nală de Comemorare a Holocaustului. (…)

În exterminarea evreilor din România nu au fost utilizate camere de gazare. Au fost folosite tehnologii învechite pre­cum glonţul (la intrarea trupelor în Basarabia şi în Bu­co­vi­na de Nord), moartea prin asfixiere (în vagoanele în­chise etanş ale trenurile morţii de la Iaşi), incendierea şi arun­carea în aer prin dinamitare a unor magazii pline cu oa­meni (Odessa), spânzurători (Odessa) şi moartea lentă (prin înfometare, frig şi condiţii de mizerie care au dus la izbuc­nirea epidemiilor de tifos exantematic şi febră tifoi­dă). Şi dacă exterminarea efectuată de Germania, pe care Hitler nu a reuşit s-o desăvârşească din cauza înfrângerii în răz­boi, este denumită Holocaust, exterminarea săvâr­şi­tă de Guvernul Antonescu (pe care nici acesta nu a reuşit s-o desăvârşească din aceleaşi cauze) cum să fie denu­mi­tă?

În calitatea dumneavostră de Preşedinte al Academiei, un­de a fost făcută comunicarea acestei „descoperiri ştiin­ţi­fice“, din respect pentru opinia publică din ţară şi din stră­inătate, consider că aveţi datoria de onoare de a-mi răs­punde la următoarele întrebări:

Dacă nu sunt supravieţuitor al Holocaustului românesc, cărui eveniment am supravieţuit?

Evreii şi romii care au murit în urma acţiunilor Guvernului Antonescu, în teritoriile aflate atunci sub autoritate ro­mâ­nească, ce fel de victime sunt, dacă nu victime ale Holo­caustului românesc?

În aşteptarea răspunsului dumneavoastră,

Cu respect,

LIVIU BERIS”

Vedeti video de la evenimentul respectiv, via Ziaristi Online:

Prof Vladimir Iliescu despre “holocaustul inexistent din Romania” de ZiaristiOnlineTV

RAUL

 

DECENEU : Lupii tineri” din “generatia asteptata”!

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 1:38 pm

HAITA ERA FLAMINDA IAR LUPUL BATRIN SI NAPIRLIT VOIA TOTUL PENTRU EL, DECI, A TREBUIT SA MOARA.

Dupa ’89 serviciile secrete si activistii din Romania au ales o cale “originala” de evolutie spre o economie de piata, respectiv au planificat sa treaca proprietatea “intregului popor” in proprietatea tovarasilor lor. Tinerii eminenti de atunci, multi scoliti in occident, specialisti in economie au primit misiunea sa rezolve problema. Batranii activisti si securisti au fost “lasati la vatra” sa-si consume pensia generoasa, si si-au promovat copii in “sistem”.
Occidentul si-a dat seama de ce se intampla si capitalul strain a stat in espectativa. Nici integrarea in UE nu dadea semene pozitive.

In anul ’96 “sistemul” a adus la putere CDR-ul pentru ca Romania risca sa intre in incetare de plati, ca Bulgaria. Desi se putea face un guvern PSDR-PD, au preferat un guvern CDR-PD, CDR-ul fiind in minoritate. Sprijinul a fost numai pentru masuri care nu le periclitau planul de acaparare a economiei. Pentru masurile neagreate de PD acesta avea sustinerea PSDR. De fapt dupa 2000 jumatate din membrii PD au migrat in PSD si la guvernare.
Guvernarea CDR a fost ca o gura de oxigen, pentru ca au redresat bugetul si au facut disponibilizari masive in minerit, unul din sectoarele cu pierderi mari, si au asanat ce se mai putea din sistemul bancar, privatizand cateva banci. FSN-istii incercat sa pacaleasca occidentul, si investitiile au inceput sa vina timid, in speciala bancile din zona (Austria si Grecia), cu credite pentru stat si cu asigurari si apoi si cu credite pentru populatie.

Modelul planificarii si conducerii centralizate a functionat si inca functioneaza.
Firmele private infiintate de oamenii serviciilor au capusat societatile comerciale si regiile locale sau companiile centrale de stat. Primeau contracte si ofereau servicii la alte firme. Ce scrie la postul precedent este verificat si prin propria experienta.

Piata nu era si nu este functionala si capitalul productiv nu a venit sa faca investitii in Romania.
Daca va amintiti abia dupa 2000 s-a vorbit de o economie “functionala de piata”, dar doar s-a vorbit pentru ca de functionat nu functiona si nu functioneza. Singurele domenii unde exista o piata autentica sunt: agricultura, comertul cu amanuntul, turismul privat in general finantat de oamenii din fostele servcii, industria alimentara, si micile ateliere de marochinarie si de confectii.
Implicarea serviciilor in economie face sa nu existe o competitie loiala.
Ascultarea abuziva a convorbirilor, complicitatea cu patronatul autohton a institutilor care controleaza si avizeaza si abuzurile lor exercitate la comanda, justitia care lucreaza cu dubla masura, au facut ca Romania sa fie ocolita de capitalul strain. Au venit cativa mafioti italieni si rusi, primii ca sa spele bani in Romania, ultimii sa dea “tunuri”.
Imi spuneau cativa prieteni care lucrau in companii straine ca, firmele straine nu vin in Romania cu know-how, din cauza ca nu au incredere in protectia pe care le-o ofera mediul de afaceri, si preferau sa racoleze specialisti si sa-i duca in occident, desi pentru firme era o solutie mai costisitoare.

Incompetenta si coruptia managerilor a dus economia la faliment. Desi managerii au fost racolati dintre persoanele inteligente, unii olimpici sau studenti eminenti, nu au reusit sa performeze pentru ca multi nu aveau cunostinte elementare de economie si de management, si au aplicat metode militare de conducere. Cei pregatiti profesional abia au acoperit posturile din minstere, dar au preferat sa plece ca specialisti in companii private, sau sa se ocupe de afaceri proprii.

In lipsa culturii antreprenoriale foarte multe venituri obtinute de persoanele fizice din salarii uriase sau din contracte generoase cu statul au fost investite in imobiliare, o forma de tezaurizare, in idea ca preturile vor creste si vor vinde in castig. S-au construit cartiere intregi la marginea oraselor mari, in statiuni montane sau pe litoral. Criza imobiliara a lovit necrutator. Locuintele care ar fi trebuit sa fie surse de venit si-au pierdut valoarea iar cetatenii cu credite, platesc la bancile straine creditele si pretul locuintelor supraevaluate. Politicienii de la Bucuresti nu a avut curajul sa gaseasca o solutie prin care sa lase bancile sa suporte o parte a creditelor neperformante, si au luat credit de la FMI ca sa mentina cursul si un nivel de trai peste posibilitatile economiei.

In domeniul administratiei nu s-a reformat nimic.
Conducerea economiei si a administratiei au ramas centralizate, si chiar s-a centralizat si mai mult. Legislatia a ramas stufoasa si rigida, aceeasi de pe vremea comunismului. Promovarea functionarilor cu functii de conducere se face pe baza de relatii ca in comunism. Nimeni nu raspunde de nimic, si oricine poate fi schimbat daca pierde bunavointa superiorilor. Rigiditatea si frica de anchetele abuzive ale DNA, au facut ca majoritatea managerilor sa evite deciziile riscante si oamenii responsabili sa evite functiile de decizie, ceea ce a facut ca posturile de decizie sa fie ocupate de “aventurieri”.

Avutia nationala s-a contractat si lupta intre “tovarasi” s-a ascutit.
Nu-si permit inca, sa recurga la gesturi radicale, la condamnari penale sau crime la comanda, dar vor veni si vremurile respective.
Momentan lupta se da mediatic. Se promoveaza si se demoleaza “personalitati de mucava”.
“Oameni de afaceri” au fost revendicati succesiv de cei de la putere. Inainte de alegerile din 2004 alianta DA vorbea de “JAFO” si de coruptii din jurul lui A Nastase, dar dupa alegeri nu au mai fost corupti, si au fost chiar promovati si decorati pentru ca s-au pus in slujba noii puteri.
Dinu Patriciu a fost nevoit sa vanda si apoi adua la faliment.
Hidroelectrica a fost introdusa in insolventa ca sa oblige “baietii destepti” din energie sa se alinieze de partea noii puteri. Asfaltatorii au basculat intre partide, intotdeauna servind pe cei de la putere.

Deviza anilor ’90!
“Ca sa se schime ceva in bine trebuie sa vina o noua generatie”, “generatia asteptata” cum au botezat-o cei de la Cotidianul. Acum “generatia asteptata” a venit la putere, cu Ponta, Antonescu, Prigoana jr, M.R.U, Udrea, Ghita, s.a.m.d. Dupa calitatea politicienilor din “generatia asteptata” putem sa ne dam seama ce viitor ne asteapta. Este o generatie care nici nu incearca sa pastreze aparentele unei preocupari pentru binele public, sau pentru apararea democratiei.
Ne spun cu nonsalanta ca obiectivul partidelor este castigarea puterii. Mai departe nu-i problema noastra ce vor face cu puterea.

Lupii tineri au devenit potenti
RTV ataca pe liberali si A3 raspunde cu atacuri la adresa patronului RTV.
S R Stanescu acuza ca patronul Ghita este ofiter SRI. Ion Nicolae afirma ca nu Maior conduce SRI-ul si ca SRI-ul este condus politic de Coldea.
PRECIZAREA SRI despre speculaţiile privind existenţa ofiţerilor sub acoperire în Parlament
Ponta ameninta ca-i da afara din PSD pe Ghita si pe SRS, si din Scrisoare deschisă către Victor Ponta a Senatorului Valer Marian rezulta ca trece si la fapte.

Regret că v-am supărat pentru devoalarea generalului Coldea (câinele cel mai rău și mai credincios al lui Băsescu), pentru care nașul Maior v-a cerut capul meu politic. ( Pretendentul și apoi pretendenta pe care i-ați preferat și i-ați încurajat la Satu Mare au mărturisit totul).

Ioan Niculae a dat un interviu foarte interesant, pe care analistii din media l-au ignorat. Printre randuri a spus multe lucruri despre care nu se discuta dar pe care le stiam.
Si Niculae si probabil Culita Tarata sau Trita Fanita si multi altii au fost ofiteri. Au desfasurat o activitate economica pentru ca au primit tot sprijinul autoritatilor. Cine ar fi primit credite pe care nu le-au mai rambursat si nici nu au fost executati silit. Cine ar fi primit energie ieftina sau terenuri, si cine ar fi primit despagubiri pentru recolte calamitate daca nu cei din sfera puterii?
Nici unul nu a facut afaceri de unul singur. S-a lucrat in echipe pe domenile in care erau specializati si cu care erau familiarizati.

Nicolae acuza “lupii tineri” din SRI ca-i hartuiesc si ii acuza de neglijenta si de complicitate la demolarea societatilor comerciale. El, Culita Tarata, si altii considera ca au facut ceva pentru economie, pe cand cei care-i sicaneaza nu numai ca nu au realizat nimic, dar au dat si dovada de iresponsabilitate. 
Din interviu se vede ca fostii “lupi tineri” acum “oameni de afaceri”, au devenit “vanat” pentru noii “lupii tineri” din “generatia asteptata”.
Afacerea Interagro. Vicepreşedintele ANRE şi 4 foşti secretari de stat, puşi sub acuzare
Lupii tineri din SRI sunt la curent cu afacerile “fostilor” si vor “taxa de protectie”. Ceilalti sunt revoltati ca unii care nu aduc nici un beneficiu sa fie parte la “impartirea cascavalului”.
Nu-i exclus ca “veteranii” sa-si lichideze afacerile la fel ca Patriciu, ca sa nu devina victime si sa nu le lase pe mana noilor “sacali”.
Acuzatile lui Ion Niculae au primit un raspuns neconvingator de la seful SRI Maior

George Maior: Domnul Nicolae dacă tăcea, filozof rămânea. O să îi răspund în felul următor: Securitatea la care domnia sa a lucrat a distrus un stat, l-a șters de pe harta politică, strategică a lumii civilizate și nu a înțeles deloc prin aceasta lumea în care trăia și acționa acel stat, din păcate. Și văd că, ca exponent vechi al acestui organism, nici el nu cred că înțelege foarte bine despre ce lume vorbim în secolul XXI. Așa pot să-i răspund.
..
Acum nu spun că în cadrul Securității nu au fost și oameni competenți, dar la nivel instituțional acea organizație era una ideologică, pervertită la valori ideologice care apăra valori ideologice, inclusiv economia de comandă. Secția în care a lucrat dl. Niculae era direcția de securitate economică a Securității care apăra ce? Un sistem de comandă în economie care s-a dovedit a fi falimentar inclusiv din punct de vedere al logicii pieței.

Realitatea este ca nici actualii oameni din SRI nu lupta pentru democratie si descentralizare. Si ei sunt adeptii centralismului si tot ce-i intereseaza este sa preia afacerile de la fostii securisti.
Lupta lor pentru ce a mai ramas din avutia tarii ne duce in faliment ca natiune.

Ceva ar trebui facut, dar nimeni nu are solutii.
La momentul cand combatantii vor fi la pamant, si cetatenii disperati, o sa se produca o revolta populara autentica, care ne va gasi din nou nepregatiti.

O tema pentru Institutul Ellie Wiesel

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 7:19 am

Gafencu si Brancoveanu“Adevărul e antisemit”. Aşa îşi intitulează Ioana Lucăcel articolul din Gazeta de Maramureş. Tânăra jurnalistă îşi manifestă, la rândul ei, indignarea faţă de conţinutul absurd al memoriului prin care Institutul Naţional pentru Studiul Holocaustului în România “Elie Wiesel” (INSHREW) cere primăriei din Târgu Ocna nici mai mult nici mai puţin decât retragerea titlului de cetăţean de onoare al oraşului acordat în 2009 fostului deţinut politic Valeriu Gafencu.

Sfântul închisorilor, aşa cum l-a denumit întâia dată chiar un evreu – Nicolae Steinhardt, titulatură mărturisită apoi de nenumărate personalităţi care nu au făcut parte din Mişcarea Legionară (ML) precum Dan Puric, Lucia Hossu Longin, Radu Ciuceanu, Mitropoliţii Andrei Andreicuţ şi Teofan al Moldovei, este condamnat a doua oară, de astă dată de o instanţă mai draconică decât curţile militare antonesciene ori “tribunalele poporului” din anii stalinismului. O nouă Inchiziţie, fundamentată pe ură şi intoleranţă agresivă, practicantă a terorismului intelectual. O oficină numai bună de făcut bani de la bugetul de stat şi deopotrivă din generoasele sponsorizări ale unor influente cercuri externe despre care nu vom vorbi acum. Un grup de lichele patentate, cu ştaif şi grimase academice, descendenţi biologici ai comisarilor kominternişti veniţi în 1944 cu tancurile sovietice cu misiunea bolşevizării prin teroare a României, care au transformat un institut de cercetare într-o tejghea menită să producă bani.

Institutul Elie Wiesel. De un an de zile, această instituţie devenită în primăvara trecută de rang guvernamental, nu îşi mai găseşte liniştea. Sub conducerea reputatului ilustru necunoscut Alexandru Florian, INSHREW e cuprins de convulsii cu spume la gură şi halucinaţii bolnave: coloane interminabile de fascişti defilează cu braţul drept întins printr-o Românie care şi-a rezolvat între timp absolut toate problemele economice şi sociale, troiţele legionare apar ca ciupercile după ploaie, iar primăriile transformă antisemiţii în cetăţeni de onoare! Partide legionare mai au oleacă şi pun cizma în ministere, sub zâmbetul unor “fascişti notorii” în frunte cu Ion Gavrilă Ogoranu, sculat din mormânt şi mai viu ca oricând din 1923 încoace! Până la incendierea Reichstag-ului şi deportarea unor cetăţeni dincolo de sârma ghimpată a lagărelor pe care Florian le vede aievea, nu mai e decât un pas!

Aceasta e realitatea românească a anului 2013, văzută prin pupilele contractate ale lui Alexandru Florian. Într-un sevraj dement, acesta transmite adrese cu antet guvernamental, de care premierul Ponta habar nu are, primăriilor unor comune ilfovene şi târguri moldave, cerându-le socoteală de troiţe aflate prin păduri ori de sfinţi ai închisorilor comuniste onoraţi de autorităţi cu scaun la cap şi inimă românească. Curg tânguirile lui Florian care se caină unor ambasade occidentale de stafia lui Ogoranu, ce bântuie noaptea văzduhul şi reţelele de socializare ale tinerilor, iar procurorii nu mai prididesc să deschidă dosare penale şi acţiuni de dizolvare.

Pentru că, aşa cum vă spuneam şi mai sus, în viziunile enorme ale acestui directoraş de institut, la asta au rămas să se rezume toate problemele acestei ţări. În timp ce guvernul Ponta se svârcoleşte fără soluţii să găsească banii care nu există pentru onorarea promisiunilor electorale, această instituţie folosindu-se de numele guvernului incită la ură religioasă şi interetnică, speriind comunitatea evreiască de un pericol care nu există şi generând serioase tensiuni în mediile de Dreapta de la noi.

Qui prodest? – ne vom întreba. Cine este benficiarul acestei agitaţii nocive şi fără sens? Cine vrea să destabilizeze în plus o ţară şi aşa destabilizată de criza economică şi politică?

Lăsăm răspunsul pentru un articol viitor. Cu siguranţă, beneficiarii acestei false crize nu sunt membrii comunităţii evreieşti din România, în ai căror reprezentanţi doresc să se erijeze, ilegitim, dl Florian şi grupul său de profitori. În lume există nenumărate exemple de profitori de pe urma suferinţelor evreieşti, şi România nu avea cum să fie scutită de apariţia acestei specii. În realitate, ei fac un deserviciu major evreilor din România. Prin atitudinile lor ofensatoare la adresa trecutului istoric românesc, ei alimentează în rândul populaţiei majoritare resentimente care se răsfrâng nu doar asupra provocatorilor, ci asupra tuturor coreligionarilor lor, în numele cărora vorbesc în mod ilegitim. Poate că cineva ar trebui să facă o sesizare organelor în drept, şi cu deosebire Guvernului, în vederea demiterii conducerii acestei instituţii pentru abuz în serviciu şi incitare la ură.

Înainte de a încheia, îndrăznim să înaintăm INSHREW o temă de cercetare şi documentare istorică (fiindcă acesta este obiectul de activitate al instituţiei în cauză, conform legii, nu să facă imixtiuni prin primării şi plângeri penale): nu e vorba nici de studiul aupra “implicării evreilor în instaurarea şi menţinerea regimului comunist” şi nici dacă “a fost sau nu Elie Wiesel la Auschwitz”, propuse de ziarista amintită la începutul materialului nostru. E vorba de un studiu pe marginea generării de sentimente antisemite – fără, dar mai ales cu intenţie – prin proferarea continuă a unor ofense la adresa istoriei unui popor şi a personalităţilor sale marcante. De Florin Dobrescu – Buciumul

Citeste si:

Parintele Justin despre cazul atacului la Sfantul Inchisorilor: “Nu are nevoie Gafencu de recunostinta evreilor si a nimanui” (VIDEO)

Acuzatii de “LEGIONARISM”: Institutul “Ellie Wiesel” cere retragerea titlului de cetatean de onoare acordat “Sfantului inchisorilor”

“Sfantul inchisorilor”, LEGIONARUL Valeriu Gafencu, omagiat de nationalistii din Basarabia (FOTO)

Sfantul Inchisorilor si martirii anticomunisti comemorati de Noua Dreapta la Tg-Mures

 

februarie 20, 2013

[ UNGURILOR ] Să le punem în față oglinda!

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 9:03 am
“Nemaipomenita” istorie a ungurilor
Să demitizăm puţin istoria Ungariei.
 
Istoria Ungariei nu se poate scrie cu adevarat fara mentionarea faptelor si evenimentelor din istoria Romaniei.CD
Foarte mulţi vecini si nu numai, incearca sa “demitizeze” masiv istoria românilor, în timp ce ei isi promovează intens “originile mitologice”.
Să începem cu istoria Ungariei şi cu regii de la Budapesta. http://www-personal.umich.edu/%7Eimladjov/HungarianRulers.htm
Primul rege al Ungariei a fost Ştefan. Cât de ungur a fost Stefan cel Sfint si cat de catolică a fost coroana lui şi dacă coroana a venit de la Papa de la Roma este o poveste separată (pe coroană scrie clar în greceşte că este un cadou de la un împărat bizantin, dar dacă ungurii o vor să fie de la Roma, asta este mitologia/cultura lor, ei să fie sănătoşi).
*
De la regele Ştefan din anul 1000 până la regele Andrei al III lea care şi-a încheiat domnia în anul 1301 a durat dinastia Arpadienilor: prima, ultima şi singura dinastie partial maghiară. După moartea ultimului arpadian Andrei al III lea, pe tronul Ungariei nu au mai urcat etnici unguri. Carol Robert de Anjou s-a născut la Neapole în Italia, Sigismund de Luxemburg s-a născut la Nurenberg, Iancu de Hunedoara era român (a fost doar regent al Ungariei) urmat de Matei Corvin şi tot aşa.
Sant mari îndoieli că vreunul dintre aceştia vorbea limba maghiară sau s-ar fi simtit onorati sa fie considerati unguri.
După 1526 regatul Ungariei a încetat practic să existe: capitala sa Buda a devenit paşalâc turcesc.
Pretenţiile la coroana Sfântului Ştefan au fost preluate de dinastia germană de Habsburg care a şi reuşit să elibereze teritoriile fostului regat maghiar de sub stăpânirea turcească. Până în 1918 regii Ungariei au fost membri ai familiei de Habsburg.
Regatul medieval al Ungariei a avut regi unguri vreme de nici 300 de ani, următoarele două secole pe tronul de la Buda s-au suit nobili de alte naţionalităţi până în anul 1526, după care a urmat o lungă dominaţie austriacă.
Cam asta este istoria Ungariei şi a regilor ei.
 
Probabil ca istoria lor proprie, adevarata/demitizata nu-i prea incanta si se dau la istoriile celorlalti.
 
*  Potrivit gestelor, adversarul lui “Geula cel Tânăr”, Ştefan “cel Sfânt” se trăgea, pe linie paternă, din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, pătruns deja în onomastica românească, sub forma Toxabă). Acesta era nepotul lui Arpad – şi avea un fizic singular printre maghiarii finici şi turcici care-i însoţeau, fizic moştenit de la mama sa, fiica lui “Menumorut” – ducele Bihorului (între Tisa şi Carpaţii Occidentali): “ochii frumoşi şi mari”, “părul negru şi moale” căzând în “plete de leu”. Era aşadar fiul fiicei lui “Menumorut” şi al metisului maghiaro-român Zulta (Zulta provenea din căsătoria lui Arpad cu fiica creştină a lui “DUCA” din Ţara Unguarului, cucerită de maghiari după fixarea lor în regiunea numită cu un cuvânt din limba locului – “muncă” – “Muncaci”). Toxun fusese căsătorit de mama sa româncă cu o “femeie din Ţara Cumanilor” (nume dat în epocă teritoriilor româneşti din Transilvania intracarpatică şi de la est şi sud de Carpaţi). Era, mai mult ca sigur, şi ea, o româncă sau româno-cumană ortodoxă, de vreme ce şi-a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, “Mihail”, iar acesta, la rândul său, avea să-şi boteze copiii “Vasile” şi “Vladislav”. Toxun a lăsat moştenire “ducatul Ungariei primului născut” – “Geysa”.
Tot preferinţele mamei i-au adus probabil noului duce ca soţie pe una din fiicele lui “Geula” (Iuliu) cel Bătrân, tatăl (sau bunicul) lui “Geula cel Tânăr”, “Sarolt” în ungureşte (Saroltha). Lăsând la o parte faptul că numele “Geula” (Gyla, Gelou) al documentelor este des întâlnit în onomastica şi toponimia românească sub formele de Gelu, Giulea, Giuliţa, Giuleşti, Jula, Julea etc., ascunzându-l cu certitudine pe Iuliu, interesant este faptul că “Saroldu” – “Saroltha” şi cumană si, respectiv maghiară, s-ar putea traduce prin “Oltul alb” sau “pământul udat de apa Oltului” (“sar” – “noroi”, pământ îmbibat cu apă), într-un cuvânt “Tara Oltului”. Cum “Geisa” nu se putea căsători cu acel străvechi teritoriu de autonomie românească al viitoarei Transilvanii, este de presupus că a peţit-o pe fiica ducelui (voievodului) său, Iuliu cel Bătrân, cel care, iesit din Ţara Oltului avea să-şi stabilească reşedinţa la Bălgrad – Cetatea Albă, dându-i numele său Alba lui Iuliu – Alba Iulia. O fiică al cărui nume nu s-a păstrat, fiind înlocuit ca de atâtea ori în cronici cu cel al regiunii de bastină! Tradiţia ne informează în plus că “Sarolt” scria cu litere “morave”, deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odată cu limba slavonă ca limbă liturgică şi că a construit la Veszprem o catedrală care seamănă izbitor cu rotonda-baptisteriu ridicată în 947 de tatăl său la Alba Iulia. De asemenea, şi-a botezat fiul, născut în anul 969, în ritul şi în limba sa, “Waic” – Voicu, nume semnificativ, care apare până târziu în veacul XV în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenenţei etnice (“Vaik Olachis”). Botezatului Voicu i s-a mai spus în limba poporului pe care avea să-l conducă – cel ungar, aflat în plin proces de formare, din fragmente etnice distincte (cazari, pecenego-cumani şi bulgari, turcici, slavi, romanici şi români, germanici din Pannonia etc. în jurul componentei catalizatore finice, maghiare) şi “Bela” (derivat din germanicul Adalbertus).
Ulterior, prin trecerea la catolicism, Voicu avea să fie rebotezat Ştefan. De unde cele două braţe ale crucii sfântului Ştefan, simbolizând cele două botezuri. Braţe care sunt paralele cu solul când teritoriile revendicate de revizioniştii unguri sunt în cuprinsul Ungariei şi oblice când se află în stăpânirea băştinaşilor români sau slavi (slovaci, sloveni, croaţi, bosniaci, sârbi). Cazul actual! Este semnificativ, în acest context, faptul că Voicu, în semn de veneraţie, pentru Deodatus – cel care “împreună cu sfântul episcop Adalbert din Praga” l-a rebotezat “Ştefan” şi i-a adus ca dar din partea papei nu coroana (aceasta fusese dăruită de Bizant) ci titlul regal – îl va numi pe acesta, în româneşte, ca pe un părinte spiritual al său – “TATĂ” (Chronicon Pictum Vindobonense). De unde, spune Cronica Pictată de la Viena numele mănăstirii TATA şi al tuturor pământurile acordate lui Deodatus (ex. “Tátabanya”). Din moment ce în textul latin apare cuvântul românesc TATĂ, ca echivalent al lui părinte (pater) este de prisos să mai subliniem că “Szent Istvan” avea ca limbă maternă ROMÂNA pe care o vorbea în familie şi la curte.
Pretenţiile regelui Voicu-Ştefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, aşadar decât din calitatea sa de român şi invocarea drepturilor mamei sale, a însăşi originii sale voievodale româneşti. Venind însă în fruntea unei oştiri străine, Voicu-Ştefan avea să ��ntâlnească fără rezistenta stăpânilor de drept ai pământului intracarpatic, românii, conduşi de fratele ori nepotul româncei “Sarlot” – românul Iuliu (“Geula”) cel Tânăr, urmaşul legitim al unificatorului Transilvaniei, “Geula” (Iului) cel Bătrân (vezi Anonymus, p. 96, 121, 123 şi Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Românii în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1941, Anexa 3, p. 225-226). Aşadar la 1002-1003 s-a consumat un conflict dinastic similar celui care avea să-i opună pe regii Franţei regilor britanici, în “Războiul celor o sută de ani”, mişcând interesul căpeteniilor militare din Pannonia pentru acapararea drumului sării de pe Mureş şi a principalelor bogăţii ale solului şi subsolului transilvan. Pretenţiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul “Szent-Istvan” a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra TĂRII româneşti intracarpatice. Agresiune motivată prin revendicarea de către aceştia a moştenirii lor româneşti şi concretizată, după trei secole de confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, când voievozii Transilvaniei, înapoind coroana lui Voicu – Stefan, pe care o câştigaseră prin luptă, recunosc, în urma falimentului dinastiei româno-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, întemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d’Anjou (1308-1342), care nu putea înţelege relaţiile dintre state decât în manieră occidentală, ca relaţii între dinasti raportaţi ierarhiei dominate de împăratul romano-german şi papă. 
Un român pe tronul Ungariei “Ştefan cel Sfânt” (997-1038) 
 
Nota redacției.  Ungurii au mare nevoie de o istorie „sinceră”, care să le pună în față oglinda adevărului. Îi invit pe cei care cunosc mai bine această istorie să se pronunțe pe acest site. Nu pentru a denigra sau calomnia, nu pentru a exagera defectele și insuccesele  sau pentru a le scădea meritele – cum au făcut ungurii cu istoria altor popoare, ci pentru a-i pune pe fiecare în banca sa, cea meritată.
Cu ani în urmă am aflat că pe la 1100 a existat un ungur student la Cambridge! Grozavă chestie, mi-am zis. Când am întrebat de numele personajului, am aflat că îl chema Cândea!…  Acesta ar trebui să fie un capitol aparte: Câți sunt românii care au făcut istorie pentru Ungaria? Nu cumva si Balassa (Ballasy) – primul mare poet de limbă maghiară, era un Bălașa? Nume vechi, chiar străvechi românesc, din substratul geto-dacic.
Dar Bolyai, tată și fiul? Adică originari din satul Buia, sat în întregime românesc la  vremea aceea.
Sunt două mari categorii de români care au făcut istorie pentru „bozgorime”: românii din Transilvania și din Ungaria, autotoni, băștinași, care din diferite motive nu au considerat relevant să facă opoziția maghiar-român, și românii veniți în imperiul habsburgic din Nordul Greciei, în sec. 18 și 19, aromâni sau megleni, care s-au refugiat de răul turcilor și al grecilor. Români din soiul GOJDU. Pe primii i-am putea numi români de soiul MATEI CORVIN!
Dacă îi vom inventaria pe toți, nu știu ce mai rămâne din contribuția maghiară la istoria ungurilor…
Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.